Plângeam de rupeam pământul, încă puteam. Era un plâns...cum să spun? Ca o cascadă, era o Niagara de plâns. Dl. Apostol, la vremea aceea unicul meu coleg de birou din "La Baraca" proiectării, îmi era un soi de confident. Uneori îi spuneam câte ceva, alteori nu, doar făceam ca Niagara. Chiar şi atunci când îi spuneam câte ceva, dl. Apostol funcţiona GIGO, pentru că nu spuneam niciodată tot, de fapt, nu spuneam exact ceea ce trebuia să spun , problema majoră.
Îmi era ruşine, asta e, îmi era.
Probabil că totuşi dl.Apostol ştia, aşa cum ştia şi dna Şerbănescu, pereţii despărţitori ai "birourilor"erau din PFL, în fond... Doamna Şerbănescu ne era un soi de mămică, de fapt, nu-i mai spunea nimeni pe nume, i se spunea doar "doamna".Îi mai surprindeam , uneori, discutând aprins şi ştiu sigur că nu era vorba despre vestitele OMC-uri, era vorba despre mine, altfel nu ar fi început să bată câmpii când apăream lânga ei.Cred că eram o problemă pentru ei. Poate că nu mă...cum se spune... iubeau...dar dacă înţeleseseră adevărul, le înţeleg şi eu, acum, preocuparea.
O dată, când plângeam eu aşa, suspinând ca Niagara ( presupun că Niagara poate suspina) , dl.Apostol mi-a spus ceva de genul : "Nu înţeleg, nu înţeleg, dacă te vede plângând aşa, cum poate să...cum poate să nu..."
Şi a ieşit din micul birou. Atunci nu am înţeles nimic.
Am înţeles mai târziu. Dincolo de a-mi fi fost un soi de confident şi în general, un tip de toată stima, dl. Apostol era bărbat.
de-aia îmi tot pun eu problema cum de naiba nimeni de toată stima nu-mi dibuieşte boaşele...să mi le taie naibii odată..
RăspundețiȘtergerepână atunci, funcţionează perfect principiul vaselor comunicante..din creier în sufleţel..din sufleţel inapoi...and so on..
De dibuit...se dibuiesc repede, că de aceea unii se încolonează şi dau cu fuga in mod organizat.Rămân doar cei cărora le plac oamenii cu boaşe dar ăia nu se bagă să taie ceea ce le place, nu? Aşa că...vasele comunicante rulz. Pe noi/ne.
RăspundețiȘtergere