Am avut o discuţie despre invidie. Eu am zis că nu sunt o invidioasă. Dac-am zis-am zis, asta e. Numai că eu sunt "om de ştiinţă" şi îmi pun întrebări, tot felul de întrebări la care evident că aştept răspuns, în special de la mine.
Aşa încât am încercat o analiză şi am ajuns la concluzia că am fost şi invidioasă, mai demult, când eram eu mică. Până când m-am prins de-o chestie : decât invidioasă, mai bine orgolioasă. Mai bine acel orgoliu - pe care unii îl înnobilează botezându-l mândrie dar care are, de fapt, acelaşi eu la origine - acel orgoliu, ziceam, care mă împiedică să vreau să fiu atât de slabă încât să invidiez pe cineva. Da, pot să simt concurenţa şi tot ce implică ea . Pot să mă enervez pe mine pentru acele lucruri ce eu nu le pot face, pentru acele reacţii pe care nu le pot avea, deşi aş vrea să le am. Pot să descopăr în ochii altcuiva apetenţa pentru acea concurenţă ce mă include dar pe care eu nu o văd ca fiind concurenţă şi care e posibil să determine pe cineva să mă invidieze pe mine. E posibil, nu-i şi musai şi foarte rar îmi doresc să aflu despre care dintre variante e vorba. Şi pentru că am îmbătrânit şi e posibil - dar nu-i şi musai - să fi devenit mai înţeleaptă... prefer să mă retrag din anumite concursuri. Din acelea cărora nu le pot face faţă. Sau din acelea în care mă trezesc fără să mi le fi dorit.
Şi astfel, în timp ce eu alerg cu mine...da, e posibil să ies pe locul doi. Orgoliul meu preferă asta. Poate că aşa reuşesc eu să "palmez" omeneasca invidie, poate că aşa o fumez ştiind că dup-aia am să tuşesc mai puţin.
Invidia e ceva uman. Auzim: "Doamne, ce noroc a dat peste el!" Gandul ascuns spune: "Peste mine nu putea sa dea!" Eu ma gandesc: ...si ce as face cu un Ferrari? Nici macar nu am carnet." Apoi, meditand putin, imi zic: "De ce nu l-as vinde?" Asadar, tot la invidie ajungem.
RăspundețiȘtergere