Mov de blogger mărunt, devenit timid

Şi a vrut, până la urmă, să mov.

Nici nu ştiu ce floare e, cum se numeşte. Cunoscători în ale plantelor ar spune, poate, "ia uite-o şi pe asta ce se dă mare cu floarea ei, de parcă i-a înflorit vreo orhidee... " .Sau poate mi-ar spune ceva drăguţ, de încurajare. Sau poate floarea mea e ceva  cu totul special dar habar n-am eu.

Ce mică e lumea mea şi ce incoştientă silinţă îmi dau s-o micşorez şi mai mult. Ce mă mai ascund în ea, pe după mobilier. Ce de mobilier inutil am.

Citesc despre speranţă. Mi se pare intersant cum speranţa doare şi-ţi poate fi mai bine să fugi de ea de teamă să nu te "înmoaie". "Poştaşul", de David Brin. Cred că se pronunţă Brain dar mie îmi place cum sună Brin. Aşa cum îmi place mai mult cum sună Marukami, nu Murakami. În lumea mea pot să le zic cum vreau, cred. Trebuie numai să nu uit să le spun cum trebuie, afară, în lume.

Am să scriu citatul acela, smuls din lumea postapocaliptica a "Poştaşului", nu de alta dar trebuie să scot din carte semnul ce l-am pus acolo, îmi cade mereu şi eu îl tot pun la loc.

"Una dintre cele mai mari ironii care i se dezvăluiseră în timpul peregrinărilor sale era tocmai fenomenul acela, faptul că oamenii care recăzuseră cel mai puţin în barbarie păreau să se ruşineze cel mai mult pentru respectiva cădere."

Pare că nimic n-are legătură cu nimic în ceea ce am scris. Totuşi, are. Legătura dintre toate e "eu". Un eu depresiv, trebuie s-o recuosc, chiar dacă "afară" cuvântul e cam de ruşine...