A breaktrough...

Am două pisici în gazdă şi un sentiment de vinovăţie. Oţu’ cel bej-portocaliu şi Aşi cea gri cu pete albe sunt pisicile nepotului meu şi le găzduiesc (hm), pe o perioadă nederminată, în una dintre cele trei camere ale apartamentului nostru, cea în care nu stă şi nu doarme nimeni. Dacă am nişte fiinţe în grijă, se cheamă că fiinţele respective au apă, mâncare şi litiera curăţată de mai multe ori pe zi în funcţie de timpul pe care îl petrec acasă. Am studiat pe internet "elemente de igiena litierei pisicii" dacă le pot numi aşa...

Sentimentul de vinovăţie e urmare faptului că nu mă pot ataşa de mâţe. Dacă aş fi găzduit câini, în mod sigur până acum aş fi făcut tot felul  de demersuri ce ţin de fluxul psihopupu câine - om  / om-câine, prin care aş fi încercat să-i alin câinelui  suferinţa că a fost mutat din casa sa, de lângă stăpânul său . Dumnezeu ştie ce studii aş fi făcut, inclusiv pe internet, în acest scop.  Habar n-am dacă aş fi reuşit dar în mod sigur aş fi încercat cu toată puterea  psihopupică de care sunt capabilă.

Mâţele însă... mari parşivenii de fiinţe, zău.  Pentru că mi-e teamă să nu se încurce printre picioarele şi aşa nesigure ale mamei, le dau drumul  din cameră doar când sunt şi eu acasă. Voila... cum să n-am sentiment de vinovăţie ? Cert e că e suficient să deschid o uşă că ele, Oţu în special, se reped cu o agilitate incredibilă şi năvălesc în teritoriul pe care eu  îl doresc interzis pentru ele.  Chestia asta mă face să mă gândesc la faptul că dacă insişti... s-ar putea să ai succes, inclusiv dacă-i vorba despre sentimente. Aproape că m-au cucerit cu insistenţa lor.

Ştii uşile acelea de băi de bloc prevăzute cu geam mat ? Ei, geamul uşii băii mele e cam la nivelul capului meu. Ieri dimineaţă, după ce am terminat cu ritualul cafelei şi al bântuitului pe net, cu pregătirea pachetului cu mâncare pentru la serviciu, cu călcatul tricoului, verificatul gradului de încărcare a bateriilor telefoanelor ce stau în camera mamei etc, etc, am mers să fac un duş, înainte de a pleca la serviciu. Mâţele...pe hol. Abia ce am intrat în baie că am auzit un buf în uşa băii. M-am întors instinctiv şi... ce-mi văd ochii prin geamul mat ? Două lăbuţe sprijinite de rama geamului şi un cap bej-portocaliu deasupra lor, başca nişte urechi ciulite şi ochi holbaţi. Am stat aşa, preţ de câteva secunde, eu şi Oţu, privindu-ne în ochi, după care a urmat, evident, al doilea buf, adică buf Oţu pe podea, bat-o vina de forţă gravitaţională.  Regret că nu ştiu să descriu mutra lui Oţu.Sau că nu-mi iau mobilul cu mine când fac duş că poate aş fi reuşit să imortalizez capul acela de mâţă la mai bine de un metru de podea. Am râs... am râs tot duşul şi am mai râs apoi şi de una singură pe stradă, în drum spre serviciu, încercând să-mi imaginez cum arăta Oţu atârnat, privit de pe partea cealaltă a uşii. Oare îi atârnau labele din spate sau se sprijinea cu ele de uşă ? Habar n-am dar trebuie să recunosc că această întâmplare a fost un soi de breaktrough, o breşă  în sentimentele mele rezervate.

Ce vreau să spun cu asta? Nimic special, doar am simţit nevoia să povestesc.