Păturici

Azi noapte aveam o durere  în suflet. Nu una de viaţă şi de moarte, o durere, totuşi. Ca toate durerile astea sufleteşti, se strânsese într-un ghem şi radia de acolo. Credeam că n-am să pot dormi. Totuşi, de-a dreptul ciudat, după vreo câteva puseuri din astea de reumatism sufletesc, s-a aşternut peste mine un soi de linişte. Nu ştiu de unde a venit, nu ştiu de ce şi cum a fost posibilă, dar mi-a prins bine. Am adormit şi am dormit un somn fără vise.

Puseul a revenit, desigur, dimineaţa. Ca de obicei, după niciun gând, primul gând a fost cel dureros.  Cafea  n-aveam, doar  vreo două înghiţituri din decaf-ul mamei de ieri, bune şi alea.

Am o întâlnire în seara asta, una care se prefigurează deja în tradiţie. Pentru că întâlnirile cu oameni ce i-am cunoscut în virtual am tendinţa de a le numi întâlneli, aceasta este întâlneala de început de toamnă.Serbează două zile de naştere şi, cu anticipaţie, o onomastică  . Pentru diseară, am ales un pantalon clasic, din triplu voal, deci...fâlfâie. Şi o bluză mai  lungă, cu un imprimeu înflorat, fâlfâie şi ea. Ca de obicei, am trecut pe la tanti D. să-i pun întrebarea : E bine , aşa cum sunt îmbrăcată ?  E bine, mi-a răspuns, cam matură, dar e bine. Cum adică, cam matură ? Şi nu sunt oare, matură ? -întreb .Ei, m-am obişnuit cu tine în tricouri şi blugi sau fustă mai scurtă din blugi.-zice . Aia ie, tanti D, o leacă de maturitate nu-mi strică, din când în când, măcar sub forma asta, zic şi eu....

Probabil pentru că citesc, încă, 1Q84, îmi mai trec prin minte tot felul de chestii, cum ar fi : întâmplările întâmplătoare sunt doar întâmplări întâmplătoare sau le mai dăm şi noi câte un puseu cu gândurile noastre?  Mă gândeam, îndreptându-mă spre staţia de metrou, la amiciţia dintre bărbaţi şi femei,  mă întrebam dacă ea este, într-adevăr, posibilă. Întâmplarea întâmplătoare -oare- ce s-a gândit ea să facă? Să-mi scoată în cale, la metrou, un fost coleg de serviciu, un tip pe care nu l-am mai văzut de mulţi ani. Am fost colegi înainte de 1989. Am făcut parte, amândoi, din gaşca de tineret proiectare-tehnologi, eu de la proiectare, el de la tehnologi. Nişte nebuni am fost, cât de nebuni puteau fi nişte -la vremea aceea - tineri ingineri. Ei bine, eu şi Mihai am ştiut tot timpul că n-am fi putut fi niciodată-niciodată altceva decât amici, nici dacă am fi rămas, ipotetic, singurele două fiinte de sex opus de pe suprafaţa planetei, n-am fi putut fi altceva. Spre ghinionul speciei, probabil. Mda. Ideea e că eram amândoi de aceeaşi părere...

Florăria de la ieşirea din staţia de metrou Aurel Vlaicu este splendidă. O văd zilnic, în drum spre birou. Florile sunt totdeauna proaspete, multe, aşezate în vaze înalte, în faţa chioscului-tip. Nu-s doar aşezate, sunt aranjate cu schepsis. Aranjamentele florale se fac la faţa locului, pe o masuţă, şi sunt foarte reuşite, au un ceva, un acel ceva ce îţi transmite că au fost făcute nu doar cu pricepere, ci şi cu drag. În unele zile trec pe acolo în timp ce florăreasa le face. Alteori, când lucrez după amiaza, o văd pe florareasă citind, lângă măsuţa de lucru. Nu vreau să ştiu cum se face că floraria aceea există acolo de nişte ani buni, mereu proaspătă, mereu frumoasă. Nu cred că vânzările sunt suficient de mari ca să susţină acea bogăţie de culori şi acea prospeţime, permanente. Dar nu-mi pasă, e o bucurie a ochului meu, zilnică.

Durere-durere, dar îmi era cumplit de foame.  Mi-am cumpărat o merdenea şi un corn cu cremă de ciocolată şi, în timp ce traversam pe sub podul  de la Pipera, nu mă puteam gândi la altceva decât la cafea cu corn cu cremă.

Birourile sunt aproape pustii, astăzi şi mâine, mai toţi colegii sunt plecaţi la Sibiu, la o întâlnire. Ar fi trebuit să merg şi eu, şi acum îmi dau seama că ar fi fost de ajutor  reumatismelor mele sufleteşti dar...în aproape ultimul moment s-a constatat că nu pot merge, din motive diverse n-avea cine altcineva să rămână de caraulă, în biroul nostru.

Eu nu ştiu dacă asta e o întâmplare întâmplătoare... nu ştiu cum se face că atunci când mă simt singură, respinsă - culmea, fără să pot da vina pe altcineva decât pe mine dar nerezistând ispitei de a-mi plânge niţel de milă - se iveşte câte-o măruntă întâmplare cu rol de păturică uşoară când ţi-e frig.Nu te încălzeşte de tot, doar îţi mai ia din tremurici. Nici n-am intrat bine în subsolul cu birouri că o colegă, cea pe care o simt cea mai apropiată sufleteşte, aflată de caraulă şi ea, mă întreabă : Vrei cafea ? Am făcut adineaori, e proaspătă-proaspătă. Da, vroiam cafea, vroiam foarte mult o cafea, mai ales una făcută de altcineva.Poate pentru că de regulă îmi fac singură cafeaua.Hm, asta sună ca o declaraţie de principiu. :)

De fapt... nu cred că dacă ai reumatism la suflet îţi trimite Doamne-Doamne-Universul păturici pentru suflet. Mai degrabă, abia  atunci când ai reumatism la suflet începi să observi păturicile.