Run, tanti, run...

Abia recent mi-am dat seama că toată chestia asta a avut ceva de Forrest Gump.

Cam cu vreo două luni în urmă....Era o noapte de vineri în care nu mă puteam linişti, nu-mi puteam aduna gândurile care se învârteau de nebune ca bilele de la 6 din 49, nu puteam da jos de pe mine, mai exact de pe ceea ce numesc suflet al meu fără să ştiu exact ce-i aia, greutăţi - pietre de moară.Încă puţin şi m-ar fi strivit pereţii camerei mele sau canapeaua pe care mă chinuiam să adorm s-ar fi strâns brusc şi m-ar fi strivit  ca pe o muscă prinsă din greşeală într-un loc în care un mecanism a cedat. 

Ieşi, ieşi, ieşi, un îndemn venit nu ştiu de unde, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat şi în faţa uşii mi-am dat seama că este, totuşi, trecut de miezul nopţii şi că, dacă de una singură fiind nu mi-ar fi păsat prea mult să fiu pe strazi la ora aia, n-aveam voie să-mi sperii bătrâna şi fragila mamă zbunghind-o în felul ăsta pe uşă. M-am întors în camera mea deşi nu-mi doream nimic altceva decât să alerg, să alerg de nebună  măcar cât m-ar fi ţinut suflul, să mă opresc şi apoi să alerg iar. M-am spus însă că dacă, oricum,  am amânat sau am pus de-o parte pentru foarte mult timp, poate chiar pentru tot timpul vieţii mele atâtea dorinţe, nu mai conta şi asta pentru care amânarea ar fi fost doar până a doua zi dimineaţă.

Şi iată cum, începând cu o dimineaţă de sâmbătă de iunie, am ajuns să mă număr printre alergătorii / mărşăluitorii  de toate vârstele care se întrec cu ei înşişi în parcul de lângă casa mea.

----------------------

M-am întrerupt, să văd ce mesaj am primit pe mobil. Era de la bancă, mi se reaminteşte că luni am de achitat rata, îmi vine să dau un reply la modul "ho, că ştiu".

-----------------------

În dimineaţa aceasta m-am trezit devreme dar...ploua. Şi n-aveam nimic pregătit, rămâne să ies diseară, asta e. Desigur, e necesar şi-un gugălit pe tema jogging in the rain, să aflu cum fac alţii, eu sunt un începător, un cineva care abia învaţă tips and tricks-uri, asta pe lângă lucrul cel mai important : învăţ să-mi dozez efortul, să mi-l adaptez mie şi să mă adaptez lui, ştiu că sună ciudat, dar e ca şi cum aş fi un elastic pe care vreau să-l întind cât mai mult fără să-l stric prea repede sau să-l rup. E o experienţă deosebită pentru mine. Plus plăcerea de a inspira şi a expira privind lacul ce trece pe lângă mine - ca să zic aşa. Plăcerea de a lucra la aparatele din parc privind lacul pe care se mai nimereşte, în câte o dimineaţă, câte un caiacist. Plăcerea de a simţi soarele pe faţă şi pe umerii transpiraţi de bunăvoie, ha, de bunăvoia mea. Uneori şi câte un vânticel, atât de nepreţuit de plăcut. Eu, eu cu mine şi atât. Ah, da, şi cu GPS-ul, îmi face plăcere să ajung acasă şi, înainte de a intra la duş, să privesc harta minelui cu mine.

Nu ştiu... cred că în vinerea aceea am simţit nevoia restabilirii unui echilibru între psihic şi fizic, a unei egalizări a eforturilor, chiar dacă asta înseamna să le echilibrez undeva, pe o treaptă mai sus. 

Exteriorul mă apasă foarte rău. Pe lângă chestiuni de natură personală, familială, chestiuni cu care ne confruntăm cu toţii în diverse etape ale vieţii, e... lumea din jur. O lume pe care încep să refuz să vreau să o înţeleg, căreia îmi este greu să mă potrivesc, nu pentru că asta ar necesita un efort şi mi-ar fi lene, ci pentru că nu mai văd rostul de a face efortul . O lume căreia îi dedic un citat ce l-am găsit pe net şi pe care încerc să-l traduc din engleză : "Mi-au murit florile artificiale pentru că nu m-am prefăcut că le ud". 
Să-i dedic şi-un cânticel ? Hai şi-un cânticel, s-o dau apoteotică.