Episod pilot sau poate că nu…

Pe la 10 trebuie să vină fii-mea şi sor-mea să mergem la cimitir, la tata.N-am mai fost cam demult acolo.Între timp, eu am chef să scriu şi scriu. O prietenă ar spune : nu scrie despre asta, nu te expune.Chestia e că mie mi se cam brehăne prin fâlfâire de expunere, indiferent de ceea ce ar putea ea să pară că e. Nu ştiu exact ce anume voi scrie până la urma, cert este că ceea ce e în capul meu acum şi se cere a fi scos afară e o chestie care nu se spune, în sensul binecunoscutului "nu se face", dar, cum spuneam, mi se brehăne.

Mie îmi vin gânduri în cap fără să se fi întâmplat ceva anume. Pentru cineva care m-ar fi văzut din afară, ieri şi azi până la ora asta, ar părea că nu mi s-a întâmplat nimic deosebit. De fapt, nu prea m-am mişcat de pe scaunul acesta decât pentru câteva treburi casnice neimportante, cele importante sunt atât de importante încât necesită o pregătire sufletească specială şi dacă ea nu există, atunci mai bine le amâni, nu?

Ieri m-a sunat Oaie, după ceva ani m-a sunat Oaie, chiar nu mai ştiam nimic despre el.Acum m-a sunat şi mi-a zis că era să moară şi nu oricum, ci cumva aşa...ca în "Moartea Domnului Lăzărescu". După ce a reuşit să nu moară şi s-a dus să-şi mai facă nişte analize, i s-a spus "s-ar putea să aveţi cancer". Nu "aveţi cancer" sau "n-aveţi cancer" ci "s-ar putea să aveţi". Până a reuşit el Oaie să ajungă la un medic care era chiar medic într-un spital care era chiar spital şi să afle că are o problemă dar aceea nu e cancer, şi-a petrecut Paştele crezând că are cancer. În stilul lui inconfundabil, mi-a spus că se plimba prin cimitir, la Belu, să se obişnuiască cu ideea. În cursul unei astfel de plimbări şi-a dat seama că ar fi cazul să ne mai întâlnim, noi, foştii componenţi ai Atelierului de proiectare la o bere, un suc ceva, că nu se ştie, iată, cum şi când putem să aflăm că vom da colţul sau chiar să dăm colţul fără s-o ştim dinainte.

Tot ieri, am vorbit cu Luana şi glumind, m-am lămurit că ea "îl deranjează" :-) pe Freud ca urmare a unei deformaţii profesionale, chestie care mi-a adus aminte de doamna Psiho, că doar n-am să-i spun pe nume...Doamna Psiho cred că este o somitate în domeniu, aşa cred, având în vedere ceea ce am citit despre ea pe net. Eu am nimerit la ea din întâmplare şi din cauza metroului. Acum vreo 4 ani, 4 ani şi jumătate, cum mă urcam în metrou la Victoriei să mă duc acasă de la slujbă, mă apuca o mare spaimă, o panică paralizantă, mă temeam că atunci când voi ajunge acasă voi afla că acasă s-a întâmplat ceva rău.Dacă ar trece pe aici cineva care îl deranjează pe Freud ca urmare a unei deformaţii profesionale...ar începe deja să bănuiască ceva, dar numai să bănuiască. Din cauză de doamna Psiho mi-am băgat nasul să citesc şi eu ceva Freud, drept care doamna Psiho m-a întrebat, la vremea aceea, dacă nu cumva o verific.Adevărul este că asta făceam, eu trebuie mereu să verific, sau să mi se verifice şi asta mi se trage de la Dumi.

Iată cum am ajuns ieri să-mi amintesc de Dumi. Dumi era (sper că mai este, în general) inginer, preda tehnologia nu ştiu a ce la un liceu şi dădea meditaţii la matematică.Toţi cei care făceam meditaţii cu el (tineri şi chiar şi un "bătrân" ca mine care terminase liceul de ceva ani,căruia tocmai i se terminase procedura de divorţ şi acum avea un copil ce începea şcoala în acelaşi an în care părintele său rămas vroia să se ducă la facultate pentru că i se uscase mintea) primeam câte un soi de bloc notes care conţinea : capitol, parte teoretică pe scurt şi apoi un purcoi de exerciţii. Zău că nu se putea ceva mai sănătos pentru mintea cuiva care tocmai ieşise (ieşise pe dracu’, se chinuia să iasă, de fapt) din ceva ce cred că se cheama relaţie traumatizantă şi se poate viziona în filme de genul "În pat cu duşmanul". În treacăt fie spus, titlul ăsta e greşit. Corect ar fi fost "În pat cu duşmanul duşmanului".

Asta e o prea lungă "expunere" în care pare că nimic nu are legatură cu nimic, dar..."nu e chiar aşa, sunt neşte chestii", vorba lui Oaie. Cred că va trebui să despart expunerea în episoade, dar aici există un risc. Nu ştiu dacă, după ce scriu un episod, nu-mi piere cheful de episodul următor, s-a mai întâmplat, are dreptate şi mama, e mare lucru ca după ce ai început ceva să şi termini.

Iată că am băgat-o în scenă şi pe mama, care are şi ea o contribuţie, chiar importantă, aş putea spune, nu numai aceea de a mă fi născut şi educat, ci şi cea de a mă fi sunat aseară. Aseară, în timp ce Eurovision era în plină desfăşurare dar eu adormisem în patul meu din camera mea, mă sună mama, pe mobil, din sufragerie (m-a prins o fătuţă de la Vodafone pe picior greşit şi am făcut un abonament Vodafone Acasă, cumnatul meu a zis să-l dau înapoi, să spun că m-a certat mama când am ajuns acasă cu abonamentul, dar eu l-am păstrat, totuşi). Chestia e că mama vroia s-o sune, de fapt, pe sor-mea, să-i spună să se uite la Eurovision, dar tastele telefonului sunt prea mici şi m-a sunat pe mine, eu m-am trezit speriată din somn şi aş fi adormit probabil la loc dacă boul acela de vecin din blocul reabilitat de vis a vis (reabilitat peste tot, mai puţin în zona balconului şi bucătăriei lui...) nu s-ar fi apucat să-şi înjure nevasta pentru că a dat banii pe băutură. E păcat, zau. Omul are o voce care ar fi făcut furori într-un amvon, e păcat că o strică într-o bucătărie de bloc cu fereastra deschisă. Nevasta ţipa „Lasă-măăă”, el intona „Taaaaci, morţii mă-tii de bagaboantă!”, cred că el era supărat pentru că ea dăduse banii pe băutură dar băuse şi ea.

Cred că trebuie să mă opresc, ăsta nu e episod, ăsta e episod-pilot a ceea ce ar putea fi "my memoirs", vorba lui CST-link care nu ştiu de ce a dispărut după ce a hotărât definitiv că este poet idiot, ca şi cum dacă hotărăşti că eşti poet idiot trebuie să şi dispari.