Un fel de handicap

Nu-mi pot aminti, nu-mi pot aminti… sau poate că nici nu am ce să-mi amintesc, de fapt…
Arderile, străfulgerările, ciuntirile, rezonanţa...rezonanţa? Înălţătoarele sentimente, trăirile ce te urcă pe acele culmi de pe care poţi arunca lumii întregi aşchii din tine , aşchii ce devin, în cădere, stele... Nu pot , nu ştiu, am un handicap.

Probabil că, odată, demult , am încuiat în mine o tornadă. Am încuiat-o pentru că nu ştiu cine, poate o vrăjitoare rea, şi-a bătut joc de tornada mea şi a transformat-o într-un vânticel de ventilator pe o scena de bâlci în timp ce cineva făcea huuu...huuu...din culise. Sau poate că nu a fost o vrăjitoare rea, poate că eu nu am ştiut ce sa fac cu tornada mea şi am dus-o la bâlci în loc s-o las să-şi facă treaba ei de tornadă...

Aşa că am încuiat-o.Să stea acolo, să nu mai râdă nimeni de ea. Să stea acolo, să nu mai sperie pe nimeni.

Stai acolo, eşti doar o tornadă şi pentru tornade există explicaţii ştiinţifice.
N-am să-ţi mai dau drumul de acolo niciodată pentru că ai devenit de o mie de ori mai periculoasă de când stai încuiată.

Acum ştiu şi de ce nu îmi pot aminti. Nu pot pentru că nu vreau.

Stai acolo, încuiată.Chiar dacă asta e un fel de handicap, trăiesc .
Doar uneori plouă.