O posibilă continuare ?

Am citit aici şi... recunosc, întâi am plâns. Apoi am scris un soi de continuare :

Ca în fiecare dimineaţă, Omul Puternic dintr-un alt neam se relaxa, la bordul aparatului de zbor, cu imagini de perspectivă. În aşteptarea cafelei aburinde, aruncă o privire pe geam şi zări locul verde. Ceru să se afişeze pe marele ecran din faţa sa o imagine de detaliu.  Da, aşa cum bănuise, imaginea verdelui era dată de buruieni înalte, cât un stat de om.  Salvă geolocaţia, sorbi prima înghiţitură de cafea  şi apoi îşi puse, relaxat,  picioarele în poala secretarei ce şedea pe scaunul din faţa sa. Realiză că se luase cu altele şi nu mai construise cam demult  turnuri. Oh, turnurile înalte, cilindrice, cu geamuri sclipind în soare, prima sa dragoste în materie de afaceri, înainte de înfiinţarea Corporaţiei... Apelă Computerul Central , transmise datele Locului cu Buruieni şi ceru un proiect .Proiectul sosi, în 5 minute. Verifică dacă se ţinuse cont de distanţa de siguranţă dintre Turnuri. De nişte decenii deja, orice Turn construit sfârşea prin a se înclina, direcţia înclinării neputând fi cunoscută dinainte, aşa încât se cerea păstrarea unei minime distanţe de siguranţă între Turnurile unui Complex T, fie şi de ochii lumii, căci în realitate nu se cunoştea nici... Dar, în fine, asta nu mai era treaba lui, aşa cum nici abandonul clădirilor de după înclinare şi nici ulterioara "colonizare" a lor de către oameni fără adăpost nu erau treaba lui. Revenu-urile acopereau cheltuielie în timp util.  

A doua zi, Roboţii Curăţitori intrară în locul cu buruieni şi pregătiră terenul, curăţind tot. Şi crucile. 

Remake

În unele sertare e mai bine să nu umbli.Dacă nu ar fi umblat, nu ar fi dat peste cartea aceea de vizită. Acum era deja prea târziu, o văzuse şi cifrele numărului de telefon exercitau o atracţie morbidă.
Ridică receptorul, formă numărul. După trei apeluri, o voce cu tonalitatea unui bâzâit de ţânţar trezit din diapauza răspunse:

-Nimic N’arerost, bună ziua!

-Bună ziua.Sediul firmei dvs. se află la aceeaşi adresă ?

-Desigur, pe Speranţei colţ cu Renunţării.

Trânti receptorul în furcă. Aşa a simţit că e mai bine, în acel moment. Şi totuşi, nu aruncă acea carte de vizită, doar o mută în alt sertar.

( Se numeşte "Remake" pentru că am revopsit o postare mai veche. La unele stări revii, din când în când, ca la un brand de succes ) 

Duh la borcan

Pesonajul virtual care (wow) sunt este sabotat de o nesuferită gastrită reală.

Aş scrie ceva de genul "gândurile şi stările noastre expiră într-un context pentru a se reîmprospăta în altul" dar nu scriu pentru că nu-mi dau seama dacă asta are o logică, este o banalitate sau o aiureală. Sau am scris deja?
Nu mă pricep, nu ştiu ce legătură există între gastro şi cerebro dar mi- e clar că şi cerebro al meu e defect.

Mă simt ca într-un borcan, te pomeneşti că m-am transformat într-un duh, un duh cu o durere fizică pe care nu-l invocă nimeni şi nici n-are chef să iasă prin forţe proprii, nu acum, nu în această dimineaţă urâtă.

...duhul cu gastrită din borcanul gol de murături.

Luni dimineaţă

Luni dimineaţă.
Eu nu ştiu de ce am făcut eu atâtea spume aseară.Ştiam, de fapt, de la bun început ştiam că n-am ce alege, că nimic nu se va schimba pentru mine, pentru alţii ca mine care ştiu asta ca şi pentru acei români care, deşi pare incredibil...nu ştiu asta. Probabil că şi circul mediatic a contribuit la clăbucii mei. Mă uitam la Antena 3 şi simţeam că îmi va lua capul foc. Uite cum aştepta lumea rezultatul exit-pol-ului privind pozele a 4 candidaţi, pe zgomotul de fond ce sugera bătăi de inima... Cred că asta m-a înspumat fără să şi realizez cauza.
Speranţă? Ha? De acord cu Mircea Badea, cu amendamentul că acea incredibilă speranţă de care mai suferă unii romani...eu aş numi-o de-a dreptul boală. Mintală.
Poate ar da bine să zic că nu mă pricep la chestii legate de politică. Dar asta n-ar fi nici măcar modestie, ar fi o fiţă de cucoană bătrână dând din gene false. La ce mama dracului să te pricepi? Ce e atât de greu de descifrat încât să poţi spune că nu te pricepi? Aaa...că nu ştiu toate şopârlele politicii româneşti la modul concret, la acel mod care să mă facă să mă dau mare că un nepot de văr de-al vecinei care lucrează la... a auzit sau văzut în timp ce... cum că... şi, în concluzie, ar fi o catastrofă naţională să iasă ăla în loc să iasă hălălalat... Chiar nu ştiu ce să mai zic deşi realitatea e ca vreau să zic , totuşi, ceva.
Şi ştiu, de fapt, ce vreau să zic. Asta vreau să zic : tot timpul mi-am spus că boborul nu e de vină de catastrofa pe care o trăim. Retractez, în sfârşit. Boborul e de vină. Dacă, indiferent de motivaţie, în 2009 există români ce îşi vând votul sau dacă există români care mai speră că votând ceea ce avem la dispoziţie pentru a vota...se mai poate schimba ceva în ţara asta...atunci da, boborul e de vină. Inclusiv eu sunt de vină, nu ştiu exact prin ce... dar la catastrofa asta trebuie sa fi contribuit cumva, noi toţi, cu mic, cu mare, cu prost, cu deştept, cu bogat, cu sărac.

Vesta roşie şi Universul dar...n-are nimic

M-am dilit. Cum mergeam eu aşa pe carosabil deoarece pe trotuar se fac săpaturi, deodată m-am apucat a cânta dimpreună cu băieţii ăştia din mp3 player :



Asta e a doua oară, prima oară a fost pe la mijlocul săptămânii în curs când l-am susţinut pe Joe Lynn Turner că nu se mai descurca singur cu Street of dreams. Sau era la începutul săptămânii? Sau era săptămâna trecută? Nu mai ştiu dar...n-are nimic.

Sunt o femeie infamă cu vestă roşie, am ratat şansa de a fi o femeie caritabilă cu vestă bleumarin deoarece nu am vrut să fac schimb de veste cu colega mea căreia i-a rămas mică vesta ei bleumarin şi, deoarece colega a observat că mie mi-a rămas mare vesta mea roşie... Mda. Cam aşa ceva.
Universul a observat şi el, probabil, că nu am vrut să mă sacrific şi să cedez ceva ce-mi place drept pentru care a considerat de cuviinţă să-mi dea una prietenească după ceafă şi, ca o demonstraţie a puterii sale, astăzi la ora 19 când eu nu trebuia să mai fiu la muncă de două ore deja dar totuşi eram, să îl scoată în calea mea pe unul dintre cei doi şefi mari care mi-a spus zâmbind : " tu mâine eşti aici , nu-i aşa? ". Irezistibil zâmbet are omul acesta, zău. M-a facut să cânt pe stradă deodată cu mp3 player-ul, că eu aşa fac, atunci când mi se urcă la cap...bag ceva tare pe mp3 player, ceva exorcizant ca să se ducă...să se ducă...pe apa sâmbetei , evident că pe a sâmbetei, toţi dracii mei din capul meu. Mai nou am observat că dacă încep să şi cânt...e şi mai pozitiv, ca să zic aşa deşi aşa nu se zice.
Dar...n-are nimic. M-am setat pe pozitiv. Mâine voi fi singură în birou şi să vezi ce muzică bag !

11 noiembrie

Trebuie să recunosc faptul că mă abţin la maxim de la a posta ceva despre "cum am dus eu tava într-o piesă de teatru radiofonic" şi despre cum mi-am dat eu seama de asta, aseară.
Dar... norocul meu, m-am nimerit din greşeală la previziunea Uraniei despre Săgetători pentru săptămâna asta. Cică susnumiţii ar face mai bine să tacă, în special in perioada 11-13 noiembrie, să tacă din gura, a zis dumneaei...dar eu subînţeleg că şi tastatura se pune la socoteală.
Aşa că...am să scriu dupa 14 încolo, în caz că nu uit între timp sau că nu mă hotărăsc să încetez a mă simţi vinovată de faptul că actriţa principală s-a împiedicat de tava mea , tavă pe care o mânuiam cu stângăcie şi astfel principala s-a rănit la deget în timpul transmisiei radiofonice.
Şi dacă tot îmi umblă prin cap să încerc şi eu să scriu o cronică de disc , aici pe blogul meu unde pot să sperii lumea pe proprie răspundere, mai bine bag un You Tube de pe un disc al unor preferaţi de-ai mei şi mă car , naibii, la muncă.

Albastru sau maro?

Aş vrea să fiu sănătoasă şi veselă non stop precum choişcul din staţie. Să vină lumea şi să cumpere de la mine pe gratis zâmbete, amabilităţi şi fineţuri şi eu să mă simt un filantrop care şi-a tras chioşc la derută.
Aş vrea să fiu forever young forever pour toujour de veşnic, să fiu bătăioasă, sclipicioasă şi să-mi treacă naibii senzaţia asta reală de vomă. Aloo, senzaţie, e luni şi am şi o bluză nouă, da? Cu albastru, da?
Sunt tânără, sunt un spirit tânăr dar astăzi mă simt ca naiba şi iar nu vreau la muncă. Nici la pensie nu vreau dar eu nu am ştiut niciodată ce vreau, de ce aş şti astazi?
Mă enervează ceasul .Nu, ceasul n-are nicio vină, de fapt, vinovat este timpul meu din ceasuri, din toate ceasurile.De pildă, la ora asta trebuia să fie cu o oră mai devreme pentru că parcă-parcă a început să mă lase senzaţia de vomă şi aş mai bate câmpii pe blog, de aceea am blog.

Viaţa? Viaţa este... ăăă...viaţa este.Desigur, şi fericirea este, de iubire şi diverse împliniri...nu mai zic, să zica reclamele de la TV, cele care ne inspiră traiul cum zicea cineva nuclear şi la care zicere subscriu cu rezerva că îl inspiră tuturor mai puţin mie deoarece mie îmi expiră fiind eu, nu-i aşa, mai cu moţ...
Că veni vorba, cel mai mult îmi place aia cu cafeaua nu ştiu care şi cu florile roşii: El îi face Ei cafeaua, Ea se întinde în aşternuturi ca o mâţa din cauza aromei cafelei, adică...aşa cred, El o aşteaptă în bucătăria de bucătarie de comandă care ea, bucătaria, cred că dă direct în curtea-curte cu veeerde, mult verde şi vine ăla cu florile. Nu ştiu exact de ce a venit ăla cu florile deoarece, după cum vom întelege la sfârşitul reclamei, nu-l chemase nimeni... dar a venit taman la fix pentru ca El ( care mi se pare dar nu sunt sigură că este îmbrăcat în alb şi Ea la fel ceea ce nu înţeleg deoarece reclama asta e la cafea, nu la detergenţi) să-i ofere florile Ei. Ăla cu florile pleacă fără flori şi Ea se arunca fix direct în braţele lui El care, ca un nemernic, îşi face semne cu ăla cu florile care, cum spuneam, plecase fără flori dar fericit că s-a nimerit omul potrivit la locul potrivit. Eu nu ştiu exact de ce a venit ăsta cu florile în reclamă dar ştiu sigur că, atunci când a plecat s-a simţit înger păzitor.

On second thought, cred că am să mă îmbrac cu pulovărul maro.

Uh.Post veninos de feminin sau invers

Da, uh. N-am chef. Nu-mi convine nimic, singurul lucru pe care-l doresc este să mă comport foarte feminin, conform clasicului şablon. Vreau să fac mofturi, să plâng şi să se roage cineva de la Brad Pitt* în sus de mine să n-o mai fac, să-mi spună că se piteşte soarele în nori când plâng eu, că de aia s-a făcut, de fapt, noapte, voila, altă metaforă n-am găsit. Dar nu merge, nu, nu merge pentru că asta ţine la femeile cu ochi albaştri ca marea sau negri ca mura dacă-mi amintesc eu bine, cu părul bogat, picioare lungi şi , dacă au ce să zguduie cu hohote de plâns...cu atât mai romantic este. Cât de romatic poate fi să smiorcăi cu ochelarii pe nas şi la vârste care nu cadreaza ? Nu, n-aş vrea să-i dau jos, sunt ochelari cu minus adică de miopie şi s-ar putea să văd în ceaţă, nu numai printre lacrimi şi, în plus, nu cred că mi se vor lungi picioarele în urma operaţiunii.
Cât e ceasul? Aha, las’ că-mi trece, mă uit la Dr. House şi pe urmă ma ia somnul şi gata.
Acest minunat post nu poate avea alt final decât cel clasic, binecunoscutul "tommorow** is another day". Aha, another day de balamuc, telefoane, mail-uri , discuţii despre porcină,Băse, terminale, imprimante de coduri de bară şi clienţi cu ăăă pârţuri în cap şi maşini bengoase. ***
* On second thought...ce naiba mi-a venit cu Brad Pitt care nu mi-a plăcut niciodată? Mai bine John Malkovich, am zis.
** Shit(e), (pardon, la naiba) , iar am scris invers, trebuia să scriu "tomorrow".

Good night, jurnal.

Later edit:
(pentru care m-am sculat din pat, am repornit computerul si m-am logat)
*** Bine că e...

Good night, jurnal.

E aici...

Scrisesem o polologhie întregă şi deodată...a năvalit o manea pe geam.

Nu e nici prima dată, nu va fi nici ultima iar maneaua e, de fapt, lipsită de importanţă. Doar că odată cu ea a năvălit peste mine hâdul şi m-a prins, probabil, pe picior greşit pentru că piticul e deja aici.

Cred că de fapt...nu am scut. Ceea ce cred eu că e scut e doar o umbrelă colorată, sfâşiată pe alocuri.

Simplu

Mă caracterizează un stupid autocontrol urmat de izbucniri precum ploaia care tocmai a trecut. De ceva vreme mă tot bâzâie un gând şi eu îl tot dau la o parte şi cred că acum nu mai pot să-l dau la o parte şi am să izbucnesc fix aici pe blogul ăsta, jurnalul ăsta virtual sau ce pisici pe casă o fi el. Tocmai am vrut să înşir eventuale motivaţii ale izbucnirii pe care abia o mai ţin în frâu, dar...ce rost are, ce importanţă are "de ce"-ul?
Îmi doresc ceva cald si firesc. Cald şi firesc aşa ca un zâmbet în ochii unui prieten pe care îl descoperi, după mult timp, tot prieten. Cald şi firesc aşa ca o pătura moale şi caldă atunci când simţi că te pătrunde frigul. Cald şi firesc aşa ca o lăbuţă a unui căţel pe mâna ta. Nu mai pot să scriu metafore pentru că îmi vine să fac ceea ce se pare că n-am făcut niciodată în copilărie : să mă trântesc pe jos şi să dau din picioare ca să obţin ceea ce-mi doresc.
Am obosit de E-uri, de pampoane, de zorzoane, de tălmăciri şi răstălmăciri, de dacă şi de parcă, de negru intens, bleu ciel, roşu de foc şi alb imaculat, na, că astea te pomeneşti că tot metafore or fi.
Mă duc să sparg un pahar, ceva.

Un fel de handicap

Nu-mi pot aminti, nu-mi pot aminti… sau poate că nici nu am ce să-mi amintesc, de fapt…
Arderile, străfulgerările, ciuntirile, rezonanţa...rezonanţa? Înălţătoarele sentimente, trăirile ce te urcă pe acele culmi de pe care poţi arunca lumii întregi aşchii din tine , aşchii ce devin, în cădere, stele... Nu pot , nu ştiu, am un handicap.

Probabil că, odată, demult , am încuiat în mine o tornadă. Am încuiat-o pentru că nu ştiu cine, poate o vrăjitoare rea, şi-a bătut joc de tornada mea şi a transformat-o într-un vânticel de ventilator pe o scena de bâlci în timp ce cineva făcea huuu...huuu...din culise. Sau poate că nu a fost o vrăjitoare rea, poate că eu nu am ştiut ce sa fac cu tornada mea şi am dus-o la bâlci în loc s-o las să-şi facă treaba ei de tornadă...

Aşa că am încuiat-o.Să stea acolo, să nu mai râdă nimeni de ea. Să stea acolo, să nu mai sperie pe nimeni.

Stai acolo, eşti doar o tornadă şi pentru tornade există explicaţii ştiinţifice.
N-am să-ţi mai dau drumul de acolo niciodată pentru că ai devenit de o mie de ori mai periculoasă de când stai încuiată.

Acum ştiu şi de ce nu îmi pot aminti. Nu pot pentru că nu vreau.

Stai acolo, încuiată.Chiar dacă asta e un fel de handicap, trăiesc .
Doar uneori plouă.

Autoapărare

Urăsc momentele mele de frustrare cu tendinţele de autoexcludere aferente.
În timp, am învăţat să am un pic de răbdare, nu prea multă însă şi nu de fiecare dată.

Îmi acord timpul necesar pentru a-mi aminti că sunt cineva, fie şi acel cineva care duce gunoiul sub ochii celor ce nu suporta ideea de gunoi, pentru că, la rândul lor, suferă de frustrarea rezultantă faptului de a se fi împiedicat într-o zi de o pubelă plină, şi de atunci, pubelele, fie ele şi nou-nouţe, îi duc cu gândul la gunoi iar prin extensie, cei care duc gunoiul, îi fac să se gândeasca, de asemenea, la frustrantul gunoi.

Acord şi privitorilor timpul necesar de a-şi aminti că oricine trebuie să ducă gunoiul, indiferent în ce pubelă urmează sa îl verse.

Dar nu prea mult timp şi nu de fiecare dată. În fond, autoexcluderea e un soi de autoapărare faţă de propriile frustrări iar autoexcluderea mea nu e nici mai bună şi nici mai rea decât a celor ce se autoexclud de la a privi gunoiul.

Pozitiv

Am visat bazaconii, foşti colegi de muncă. N-aş zice bazaconii dacă cei colegi de muncă ar fi stat la locurile lor de muncă pe care le ştiu eu...dar...Oaie ot La Baraca era la costum şi cravată cu buline în liftul cu programare ce mă ducea la etajul 13 al clădirii pentru care plătea chirie serviciul ăla cu ştaif pe care nu l-am putut suporta mai mult de un an, managerul de la sus-numitul serviciu era pe scaunul Balaurului Zuzu ot La Baraca (asta cred ca era un soi de pedeapsă, după ce l-au dat ăia afară l-au pedepsit şi l-au aruncat în trecut). Domnul Apostol de la La Baraca era oberşef la rampa de geometrie proprietate a proprietarilor actualului loc de muncă iar doamna Şerbănescu avea şapcă şi era şofer pe service-ul mobil, aceeaşi proprietate, ceea ce e singurul lucru care are logică, pe ăştia doi de-aici de la urmă n-am reuşit să-i despart niciodată, în mintea mea.

Chestia ciudată e că parcă toate locurile astea de munca erau unul şi acelaşi, ceea ce e de-a dreptul stupid, nu de alta dar unul era proprietatea tutulor, altul era proprietatea a mai multora, fiind d-ăla cu board of...puii mei, n-am chef de asta, iar ăsta, actualul, e proprietatea a doi băieţi cu adevărat deştepti.

Eu nu ştiu dacă visele prevestesc sau dacă doar fac un rezumat dar nu cred că sunt întamplătoare, cert este că ieri am facut numai tâmpenii la locul de...pardon, la job şi se ştie că îţi ia mult mai puţin timp să faci o tâmpenie decât să o repari, ca să nu mai spun că dacă eşti croit să faci tâmpenii, reparaţia însăşi se poate constitui într-o tâmpenie şi mai mare decât tâmpenia iniţială.

Azi noapte ştiu sigur că am visat ceva important dar nu pot să-mi amintesc ce.
Am vaga impresie că nişte personaje care mă mai vizitează din când în când, Piticul de la Nimicnarerost, pasărea aia colorată şi tipa aia care se deghizează când în doamna Furia, când în doamna Frica, mă rog, în doamne din astea negative , sunt într-un tren, trenul e pe cale să intre în gară, visele sunt un soi de anunţuri „Rapidul cu nr.X va sosi in gară la peronul Y” iar eu alerg în somn ca să ajung la alt peron.

Cred că e cazul (norocul meu ca azi e zi de leafă) să mă duc la hypermarket să-mi cumpăr un box de gândire pozitivă şi să încep să gândesc cu ea, am citit eu pe net că în cazuri de vizite nedorite e bine să gândeşti cu gândirea pozitivă, nu cu gândirea ta.

Ţara lu' Ciois

Pardon, "the land of choice". Aici poţi să (te) alegi (cu) orice. Orice ai alege, e tot aia.Adică ceva fără rost, fără fond. Altminteri, e o ţară minunată. Are câmpii, râuri, munţi şi văi, are şi litoral, are copii olimpici, are mănăstiri.
Cumva, spre disperarea şi enervarea câtorva, aleşi cu ajutorul alegerilor, are şi locuitori. Chiar, de ce ţările minunate trebuie să fie şi locuite? Adică…de ce trebuie să fie locuite de locuitorii prezenţi? Ce, nu e suficientă istoria glorioasă?

Ma îneacă neputinţa.Şi neputinţa mea este, de asemenea, minunată. Am ales-o pe a mea dintre alte nenumărate variante de neputinţă, asta a mea mi s-a potrivit mie, dar...există "choice"-uri grămadă, la fiecare pas. Neputinţa potrivită pentru românul potrivit.Mă refer, evident , la locuitorii aceştia care umplu, enervant, prezentul, şi, ca şi cum asta nu ar fi de ajuns,sunt şi de vârste diferite. Dar tot e bine pentru că au ceva în comun : cu toţii se îmbracă şi se duc undeva .Unii se îmbracă şi se duc "la muncă" , alţii se îmbracă şi se duc "la şcoală", alţii se îmbracă şi se duc "la piaţă", alţii se îmbracă şi se duc "la şomaj". Aceştia din urmă au, de obicei, şi nişte hârtii în mână.Desigur, mai sunt şi alte locuri de pus între ghilimele...dar...nici eu nu le ştiu chiar pe toate.

În ţara noastă există un...cum să-i spun , oare? Un butoi, da, un butoi este foarte potrivit. Există un butoi pe care scrie CIOIS. Fiecare locuitor se îmbracă şi se duce să îşi ia din butoi un ciois sau mai multe, în funcţie de posibilităţi.Pe urmă pleacă unde-o şti. Ar fi şi culmea să-i spună cineva unde să plece cu cioisul, asta s-ar numi de-a dreptul totalitarism, iar aici la noi nu e totalitarism sau dictatură. Aici la noi este ţara cioisului. Dacă, dintr-un motiv sau altul un locuitor a prins mai multe cioisuri , e bine. Are un avantaj la târgul de cioisuri ceea ce îl deosebeşte , de exemplu, de mine, care eu am doar un ciois. Oricum, mă duc şi eu cu al meu la târg, îl dau la schimb cu ciosul altuia. Eu ştiu că, in final, mă aleg cu un ciois identic şi că va fi tot aia, dar şi tot aia e un ciois, nu? În plus, dacă nu reuşesc să-mi schimb cioisul , pot să probez, oricând, că m-am dus cu el în târg nu pentru ca să-l schimb, ci doar ca să-l fac de...ăăă... rahat.

Sub influenţa alcoolului

E Paştele.Să fim mai buni, adică...mă rog, să ne amintim să fim...
Recunosc, ca la spovedanie : vineri, zi de post negru, am avut ceva negru, gânduri negre adică...supărare, chiar obidă...aş putea să spun. Merge, inclusiv ca etimologie...
Şi nici n-am fost capabilă să întorc şi obrazul celălalt.Presupun ca am să ajung în Iad, aia ie, vorba lui Nick Cave: "If you're in Hell, then what can I say, You probably deserved in anyway"...



Nick Cave&The Bad Seeds-Idiot prayer
Asculta mai multe audio Muzica »
Dacă o fi vreo chestie cu copyright aici...aia ie...ce mai contează un punct negru la contorizarea pentru Iad...

Păi da, am băut tot paharul cu vin cu care a venit vecina, pe o tavă, alături de alte bunătati. Am vrut să-i înapoiez , pe loc, vesela. A spus : "nu, după ce mănânci, când vei dori tu...să mănânce morţii mai întâi..."

Am fost şi eu cu împarţitul dar...(am să ajung, categoric, in Iad...) eu am făcut, mult mai devreme, altceva: pe la ora 3 noaptea, după ce mi-a plecat familionul care s-a fost reunit ca de fiecare sărbătoare, m-am retras în camera mea cu o felie de cozonac, un ou roşu, un pahar cu vin şi pachetul de ţigări. Am mâncat oul cu cozonac, aşa cum îi plăcea lui, asta mânca non-stop de Paşte, ou cu cozonac. Probabil o reminiscenţă din copilăria unui Nică a lui Ştefan a Petrii de Argeş pe care bunicul a vrut să-l dea la "şcoala de popi", dar...bunica l-a trimis pe şest la liceu, la Piteşti.Apoi am băut paharul cu vin şi am fumat o tigară cu tata.
Habar n-am dacă asta înseamnă ceva, dacă morţii au mâncat/băut/fumat...dar aşa am vrut eu să fac.

Tocmai am venit de afară, am fost să plimb câinele(da, am stâns după el, poate capăt o bilă albă pentru Rai) şi am văzut ceva scris pe luneta murdară a Matiz-ului (pardon, Spark-ului)vecinului de la parter:
"Spală-mă, bă! Paşte fericit !" (scris cu diacritice). Cred că Iadul mă aşteaptă cu porţile deschise, dar zău că mi s-a părut cea mai mişto urare de Paşte pe anul ăsta, citită sau auzită...

Probabil că mai am ceva fraţi întru nelinişte, cel puţin...aşa îmi face impresia...
Că veni vorba...brush m-a terminat cu comentariul ăsta : "dar acum nu-mi mai simt nici mâinile...nici mânia "

Din câte ştiu, deja am liber la băut vin, asta ca să pot recunoaşte fără sfială faptul că mi-am mai turnat un pahar, mi se trage de la Vitas, adică de la mama care asculta partea a doua a concertului acestuia de la Bucureşti, difuzat pe TVR2...sonor dat la maxim, evident degeaba, din copilărie mama are un timpan spart, posibil din timpul unui bombardament.
Ghinionul meu, eu încă mai aud...promit sa-mi iau alt tip de căşti, la următorul salariu.
Ce ziceam ? Da, Vitas. Păi...da, măi Vitas măi... mai aştept şi eu un pic, un ciuţi-ciuţi, pe aici. Şi am scris şi eu o scrisoare stelei mele (în eventualitatea că în infinitatea aceea o fi vreuna şi a mea) şi i-am spus să nu se stingă. Înca.



Aş traduce dar...mai bine nu mă bag. Unele cuvinte le pricep doar cu intuiţia, mintea le-a uitat.

Îmi tot păcăne ceva în urechea stângă...O fi vreun semn ? Mi-o fi crescut tensiunea?
Oricum, promit să-mi iau alte căşti.

OK

Ok. N-am mai ascultat-o de nişte ani. O tot evit, deşi o am în mp3 player. Astăzi am fost prea obosită...ea a fost "mai rapidă" decât mine şi a năvălit in căşti...
În consecinţă...mi s-au scurs puterile prin extremităţi. Nu mai contează, am venit să dau cu capul de locul meu de dat cu capul:



Deep Purple - Soldier of Fortune
Asculta mai multe audio Blog »


Dacă m-ar intreba acum cineva de-oi mai vrea să scriu ceva vreodată, şi in general, dacă mai vreau ceva pe lumea asta, aş răspunde că NU. Norocul meu că nu mă-ntreabă nimeni.