O baladă...

Ăsta e biletul tau, ăsta e peronul.  E de bine, doar ţie îţi este dat să visezi , în multicolorul  Rai, un fim ce rulează neîntrerupt de vreo 3 veacuri . Gata, totul a rămas în urmă, publicaţiile şi contrabanda nu se primesc, eşti sterilizat precum un heruvim. Clasa a doua nu-i clasă superioară, dar măcar primeşti aşternuturi.

Uite că se împlinesc toate prorocirile . Trenul pleacă spre Rai – drum bun ! - şi ce ne-ar plăcea, ce ne-ar mai plăcea nouă tuturor nu să murim, ci să ne fure somnul.

Un peron îngheţat... Nu daţi apă la şoareci şi nu strigaţi, el e surd la strigătele noastre. Unul dintre noi va pleca spre Rai şi-l va întâlni pe Dumnezeu, desigur, dacă există vreun Dumnezeu. Eu zic să-i  transmită salutari, dar dacă o uita... n-are nimic, vom supravieţui , nu ne-au mai rămas prea mulţi ani la dispoziţie, o s-o luăm pe scurtătură şi o să murim cum se cuvine.

Uite că se împlinesc toate prorocirile . Trenul pleacă spre Rai – drum bun ! - şi ce ne-ar plăcea, ce ne-ar mai plăcea nouă tuturor nu să murim, ci să ne fure somnul.

Nu-i  este dat oricui să doarmă-n Rai, dar ne-om descurca să punem câte ceva la cale şi pe-aici : să ne batem, să cântăm –eu, de pildă,  cânt, alţii iubesc, alţii îşi propun să iubească.

Au plecat, aşa cum vom pleca şi noi, în nimic fără vise, fii şi nepoţi ai nepoţilor, de trei veacuri. Doamne fereşte de vreun război, ca atunci o ne lăsăm nepoţii nepoţilor cu buza umflată.

Uite că se împlinesc toate prorocirile . Trenul pleacă spre Rai – drum bun ! - şi ce ne-ar plăcea, ce ne-ar mai plăcea nouă tuturor nu să murim, ci să ne fure somnul.

Ţie puţin îţi pasă. Stai aici întins şi primeşti veşnica pomenire, nu tu griji, nu tu vină. Dacă era după mine, pentru aşa ceva n-aş fi dat nici preţul unei biblioteci mai ca lumea : să te trezească un oareceare individ şi să-ţi dea apoi drumul într-o lume în care au fost războaie, duhoare şi cancer şi-a fost învinsă gripa de Hong Kong. Eşti fericit că toate-s pregătite pentru tine, prostule ?

Uite că se împlinesc toate prorocirile . Trenul pleacă spre Rai – drum bun ! - şi ce ne-ar plăcea, ce ne-ar mai plăcea nouă tuturor nu să murim, ci să ne fure somnul.

Ei, la revedere, a sunat ceasul, e timpul să pleci. Drum bun şi să fii păzit de toate relele. Şi dacă acolo este într-adevăr un  Dumnezeu, aminteşte-ţi totul  şi transmite-i salutari.

-------------------------------------------------------------------------------

Asta a fost, într-o tălmăcire de care nu-s foarte sigură şi în care unele expresii sunt traduse foarte liber, "Balada plecării către Rai" de Vladimir Vîsoţki. Mi-a fost greu s-o fac şi jenă s-o postez din cauza nesiguranţei. Să fac asta la 53 de ani, cu bagajul de cuvinte rămas la stadiul celui de copil de vreo 8 ani care n-a mai vorbit limba rusă de atunci dar care, deşi pare ciudat la prima vedere, a citit, până atunci în limba rusă mai mult decât o fac copiii de 8 ani ... a fost o întreprindere puţin riscantă. N-am putut să n-o fac, totuşi. Ascult Vîsoţki de mai bine de o săptămână, în momentele în care pot asculta şi altceva decât telefoane, cereri , laude sau reproşuri şi în momentele în care refuz să mai las să ajungă la mine ştiri şi comentarii "de pe sticlă". Gata, tac, e Vîsoţki : 

Şi...mă duc prin parc...

Knockout

Ziceam că plânsul era faţa 1 şi râsul era faţa 2, o mască plânge o mască râde, questii.
Cred că aia cu plânge mi-a blocat total accesul la ...la poza ei de profil, în timp ce aia cu râde e plecată pe undeva să râdă cu râsul ei inteligent, fiindcă văd că n-am acces decât la partea cu "râd ca prostu’" .
În fine, ceea ce vreau să spun este că am citit pe undeva nişte chestii mai vechi scrise de vechi amici virtuali şi m-am proptit în zicerea "mi se zdremtzuie/filfilfiie" de care nu pot să scap. Stau agăţată de această zicere ca de un stâlp şi râd în timp ce mă uit în sus la nişte vrăbiuţe imaginare de pe-o sârmă imaginară. Vrăbiuţele se uită în jos la mine, pare că mirate. Sau poate că nici nu se uită, poate că ele doar se fâlfâfâââie în jurul sârmei, de bucurie c-a venit primăvara. Uau, asta sună atât de optimist încât m-a buşit râsul şi mai tare. Şi deja văd stoluri de oameni proaspăt ieşiţi din propriul lor ermetism că din ouă şi care ziceam că puteau să zboare din prima până la prima sârma disponibilă, să se aşeze pe ea şi să ciripescă : "A veniiit primăvaaara ! " Şi fâââl, şi fâlfâââl !

Madam, stop.Ce, ai vrăbii ? De când (era să zic pana mea) te-a lovit cinismul în halul ăsta ? (Ăsta ziceam că era eu-l meu care vorbea cu mine sau ceva în genul ăsta sau invers. La care eu ziceam că-i răspundeam : Băi, eu, eşti prost ? Tu nu vezi că nu m-a lovit cinismul ci m-a plesnit râsul ? )

E momentul să mă comport rezonabil şi matur, să mă nu-i aşa reculeg şi să admit că sunt stresată.

Mă numesc Anna şi sunt stresată. Toate izbucnirile mele râso-plângistice nu au nicio altă cauză. Orice altă cauză nu are legătură cu realitatea bine definită de oricine cu excepţia ei însăşi şi hahaha impusă spre acceptare. Orice legătură cu această realitate e, desigur, doar întâmplătoare.
Totul e doar în capul meu, de toate sunt vinovată doar eu că în rest...it’s a wonderful world.

So ...shut up and laugh! Taci şi râde-te în timp ce pluteşti uşure şi evident demn prin atmosfera primăvăratică, fix ca o pană ce tocmai a părăsit o vrabie smotocită.
Bwaaaahahahaha ! Asta, aici la urmă, sună aşa de optimist că m-a pocnit râsul.
Knockout.

Ce mai râşneşte râşniţa mea

Eu, în ultima vreme, tot meditez asupra condiţiei de a fi om. Asta nu înseamnă că stau permanet în poziţia Gânditorului de la Hamangia, pe un scaun, pe un colţ de pat, pe mochetă, pe o bordură sau pe o bordură virtuală de document Word. Nu, asta înseamna doar că, din când în când, trag pe Academia acestui subiect câte ceva sau câte altceva, din postura de spectator sau de actor pe scena traiului de zi cu zi.

Totul a început cu "Moştenitorii", de William Golding, o incizie practicată de imaginaţia unui geniu într-un punct de inflexiune a curbei evoluţiei.Mă aşezam în fotoliu sau în pat, deschideam cartea şi ajungeam într-o altă lume, în lumea lui Luk, neanderthalianul desemnat de Golding ca fiind ultimul cap de familie al speciei sale, cel prin ai cărui ochi Golding vede venind tsunami-ul Homo Sapiens, neanderthalianul Luk ce avea să-şi piardă familia şi să se piardă el însuşi. Citind, îmi imaginam acea lume. "Vedeam imaginea" ar fi spus Luk. Pentru că aşa şi-a imaginat Golding că funcţiona mintea acestuia : dacă înţelegea ceva, dacă putea planifica, dacă îşi putea imagina urmările unei situaţii în desfăşurare...Luk "vedea imaginea". Pentru ceea ce nu înţelegea, pentru ceea ce mintea lui nu putea abstractiza, Luk "nu vedea imaginea". Ca şi cum facilitatea abstractizării nu îi era încorporată în "soft".
Dar Luk mi-e frate, peste milenii. Mi-e frate prin acea bucurie de a-şi fi putut hrăni copiii cu faguri de miere, prin acea "nevoie de Fa", adică nevoia de apropiere de omul ce ţi-e opus ca sex dar ţi-e tovarăş, prin acel ceva al cărui imagine probabil că n-o putea vedea dar care îl atrăgea spre "oamenii noi" -homo sapiens şi , în acelaşi timp, îl făcea să se teamă de ei.
Iar homo sapiens ? Oh, homo sapiens , cu forţa minţii sale ! Cu uneltele sale, cu agerimea sa fizică, cu dorinţa de a lăsa munca la o parte daca tot a descoperit-o, cu plăcerea somnului minţii pe care ţi-l dă vinul- dacă tot l-a descoperit şi pe acesta- şi, desigur, cu posibilitatea lui de abstractizare care l-a făcut ca, dacă tot nu înţelegea ce este Luk şi cei de-un neam cu el... să îi transforme pe aceştia în zei. Sau diavoli. Sau ambele. Homo sapiens mi-e, evident, un fel de eu însumi.

Apoi, acum vreo două zile, când am pătruns, pentru prima dată, în lumea lui Stephen King citind "Mobilul" (Cell) am dat din nou peste Homo Sapiens şi linia sa de cod. De ce linie de cod? Păi...pentru că :
"Deşi nici freudienii, nici jungienii n-o afirmă in mod direct , ei sugerează în mod răspicat că s-ar putea ca oamenii să aibă un nucleu, o singură undă purtătoare de bază , sau-ca să folosesc limbajul cu care Jordan este în largul lui-o singura linie de cod scris ce nu poate fi ştearsa.
-DP, zise Jordan.Directiva Primară.
-Da, aprobă Rectorul.Vedeţi voi, în esenţă noi nu suntem defel Homo sapiens.Nucleul, miezul nostru este nebunie.Directiva Primară este omorul. Ceea ce Darwin a fost prea politicos să spună, prieteni, este că noi am ajuns să stăpânim Pământul nu pentru că am fost cei mai inteligenti, şi nici chiar cei mai răi, ci pentru că am fost mereu cei mai demenţi, cei mai ucigaşi ticăloşi din junglă.Şi exact asta a dat în vileag Semnalul acum cinci zile".
Restul e... o idee nu tocmai nouă(nu ştiu, poate că era nouă în 2006, la publicare) dar e...un SF marca Stephen King, poate unul dintre cei mai valoroşi scriitori creatori de atmosferă, un mare maestru al cuvântului potrivit în momentul potrivit. În acel moment în care te aştepţi cel mai puţin la acel cuvânt dar cuvântul acela face totul.

Şi cum să nu persist în a medita la condiţia de om? La acel cine, ce sunt şi de ce sunt?
Dacă mi-am răspuns la întrebări ? Nu, fireşte că nu.
Cum aş putea descifra ce e specia din care fac parte când eu, de fapt, nici pe mine nu mă cunosc? Când eu, de fapt, insist în a-mi oferi surprize? Mă credeam homo apartamentsis, trăit la oraş, nu neapărat în puf, dar cu majoritatea facilităţilor de bun-simţ la îndemână.Credeam că nu mai am reflexe de loc, că puterea muşchilor braţelor mele merge doar un pic mai departe de mânuirea mouse-ului şi a tastaturii, de m-ar fi întrebat cineva dacă pot face flotări aş fi răspuns în mod sigur cu un "nu" jenat. Asta până acum câteva zile când am căzut, cu graţie, de pe ultimele câteva trepte ale unei scări, în zborul meu mi-am văzut gleznele râsucite în incredibile direcţii ... au fost fracţiuni de secundă în care ştiu sigur că n-am gândit nimic, n-am putut planifica nimic, nu mi-am putut zări imaginea din frame-ul următor, cel de la baza scării. Şi totuşi...am ajuns la baza scării sprijinită pe cele două mâini din dotare(era sa zic pe labele din faţă), perfect întinse, cu capul în sus, ferindu-l de contactul cu solul. M-am ridicat-- te pomeneşti că şi elegant-- şi apoi am plecat, şchiopătând, dar pe ambele picioare (era să zic pe labele din spate).

Homo sapiens. Erectus, se subânţelege.

Să tricotăm frumos sau cum să te iei la mişto c-ai fost prost

Adevărul e că nu-i uşor să scapi de o iluzie. În toată chestia asta cu iluzia nimic nu e uşor.
În primul rând, nu ţi-a fost uşor până să te apuci să-ţi fabrici iluzia, mai exact...de aia ţi-ai făcut-o, că doar trebuia să umpli cu ceva golul cu care umbli prin lume.Adică...ce vreau să spun? Din când în când... îl mai umpli cu ceva.
Conform dex şi în interpretarea mea, fabricarea iluziei cade strict în responsabilitatea fabricantului.
O formulare de tipul "m-ai iluzionat" e ridicolă, plângăcioasă şi nedreaptă, ca să nu mai spun că nici în dex n-am găsit-o. Corect este "m-am iluzionat".

În ceea ce priveste iluziile şi în contextul celor de mai sus, mă distreaza zicerea "ce-şi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual". Căci iluzia... e hand made. Hehe... păi câtă muncă şi devoţiune presupune ea? Lucrezi la ea ca la un mileu, ca la un "macrameu", ca la un "plovăr" cu model complicat, la urma-urmei...ce mama naibii ... e iluzia ta, nu? Te străduieşti să-ţi iasă o treabă bună şi temeinică, nu?

Să ne imaginam, deci, că tricotăm o iluzie.
Materiale: lână de lâna, în cantitate potrivită şi "cât cuprinde" pentru că nimeni nu poate impiedica pe cineva să-şi facă dintr-o iluzie ce iniţial se cerea "plovăr"... o adevărată pătură. Culoarea rămâne la alegere dar nu ştiu de ce, studiile pe eşantioane reprezentative arată că de cele mai multe ori ea e roz.
Unelte: andrele. Dimensiunea... la alegere , în funcţie de nevoi, pentru că unii au nevoie de iluzii compacte, de-a dreptul îndesate, alţii...mai cu găurele, mai dantelate.
Modelul: ei, aici e aici. Şi nu mă bag peste creativitatea nimanui, dar la un concurs...te pomeneşti c-aş lua şi-un premiu.

De adevărata artă însă... în altă parte ai nevoie.La fabricat iluzii pseudo-artistice se pricepe multă lume. Arta însă... artă ar fi să nu sfâşii "plovărul" după ce ai constat că tricotai degeaba şi ca prostul un soi de "Răpirea din serai" în varianta "să ne facem ţoale cald să ne fie", ca să nu mai spun că uneori poţi constata că făceai parte dintr-un contingent ce tricota acelaşi model.

Şi zău ca "plovărul" n-are nicio vină. Mai bine îl deşiri şi păstrezi lâna, păstrezi ce e de păstrat, fie şi pentru faptul că în cadrul procesului de fabricaţie ţi-ai amintit că nu eşti mort.

Fă-te că lucrezi

Nu dai vina pe alţii, o dai pe tine. Le dai pe toate pe tine, dai în tine şi cine ştie mai bine decât tine care lovitură doare mai tare? Aşa că... dacă n-ai fost în stare să-ţi activezi scutul când dădeau alţii...n-ai încotro şi ţi-l activezi ca să scapi de propriii tăi pumni.

Asta doar dacă autoflagelarea nu este altceva decât un alt mod de a-ţi plânge de milă.

Regardless, old girl... activate shield, engage. Încotro? P-aci prin zonă, mare rază de acţiune n-ai.
Variante :
1.Bucură-te de micile bucurii.
Chestia asta e mişto tare numai că are un defect : nu se poate taman atunci când ai mai multă nevoie.

2.Vorba lui A, un fost coleg, băiat isteţ de provenienţă Ferentari : "eu când constat că nu mai dau nici două parale pe mine mă îmbăt şi mă duc la curve"
Mda. Nu mă ţine ficatu’ şi nici cromozomu’nu mi se potriveşte cu citatu’...

3.Fă-te că lucrezi.
Da, am să mă fac că lucrez un macrame. Ba nu, un pulovăr pe gât, pân' la vară l-oi găta.

Una dintre acele zile...

Dimineaţa-un sandwich-cafea-ţigări.

Mă pregăteam să atârn perdeaua curată la geam dar ...m-am răzgândit şi m-am băgat în pat.
Am alunecat în ceva, un somn ca o consecinţă a unei vrăji. Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am văzut a fost copacul desfrunzit din dreptul geamului şi primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost o întrebare : măi copac, le aştepţi pe cele verzi sau tocmai le-ai pierdut pe cele galbene? A fost doar un gând, n-aş fi îndrăznit să pun o astfel de întrebare copacului, ştiam că aş fi declanşat, instantaneu, o furtună. În copilăria mea...aşa era. Copacii se mişcau precum evantaiele şi astfel se forma vântul.

Mintea s-a limpezit, apoi.

Fiecare zi îşi are rostul ei.

Print screen

Print screen-uri.
Dacă aş avea un mojar imaginar în care să le pisez şi să le amestec şi aş vopsi blogul acesta cu amestecul rezultat...mi-ar ieşi cine ştie ce doamneiartămă creaţii literare pe care lumea virtuală n-ar putea să le încapă în încercarea de a le măsura şi îndesa în categorii în timp ce le-ar lăuda sau le-ar critica. M-aş simţi, probabil, scriitor în devenire, mi-ar creşte aripi din ambiţie anticritici sau din prea multa simtere de bine a orgoliul meu pseudoscriitoricesc. Aş ieşi apoi la rampă, ca un proaspăt viitor imaginar câştigător al unei statuete şi aş mulţumi atât criticilor cât şi susţinătorilor, fără să uit, desigur, să menţionez părinţii, rudele de diverse grade, vecinii de la diverse etaje şi scări ale blocului şi blogurilor.

Ce este un print screen? Mă rog...ce este un prin screen în imajinaţia mea ? Un print screen este ceva ce aş dori să pot face în timp ce traversez prin viaţa mea . Imaginar traseu.

As face un

Print screen
panoramic cu înghesuiala de pe pasajul de traversare între Unirii1 si Unirii 2, metrou Bucureşti. Mi-ar plăcea ca toţi oamenii aceia cărora le văd doar spatele şi de spatele cărora nu pot vedea capătul tun...pasajului, să se întoarca deodată cu faţa spre mine şi să le vad feţele, să vad acele expresii care le-ar exprima exact acel gând care le-a trecut exact în acel moment prin minte.
Prin screen, mojar cu pistil.

Print screen
în timp ce îmi fumez, într-un colţ al service-ului de roţi ,una dintre cele 5 ţigari pe care le fumez cât sunt la job.
personaje Cornel şi Marius, fiecare cu atitudinea caracteristică, unul cu cea de "te servesc client, uite-mă cum mă mişc de parcă am oase din cauciuc" şi celălalt cu cea de "meserie te halesc".
personaj eu vorbind la mobil în acelaşi colţ de service şi trăgând o minciună politicoasă în locul unui adevăr pe care mie personal nu mi-ar fi căzut bine să-l aud.
Mojar cu pistil.

Print screen
personaj un el pe punctul de a ieşi pe uşa cafenelei de Auchan scoţând mâna din buzunarul de la piept şi gândind , probabil "nu, să-şi plăteasca singură consumaţia"
Print screen
personaj o ea, la o masă de cafenea de Auchan, neştiind ce să facă cu mâinile, plângând aproape, tăcuta, brusc tăcuta pentru că toate explicaţiile ei s-au dovedit a fi fost zadarnice
Print screen
personaj eu la o masă vecină de cafenea de Auchan, şoptindu-i surorii mele că nimic nu e ce pare a fi şi deci nici aparentele impoliteţi. Sau aparentele politeţi. Dar că avem nevoie şi de unele şi de celelalte.
Mojar cu pistil.

Print screen
afişe electorale.
delete, recicle bin.
empty reci... nu, restore, fără nu se poate, fac parte din viaţa ca un traseu.
Totuşi, mojar.

Print screen
personaj eu, întinsă pe canapea, cu mâinile sub cap, cu o figură obosită de gânduri ,de scuze, de autoacuze, de bine/rău.
Mojar cu pistil.


Am scris un blog, un print screen al unei stări de moment.

Hmm...şi ca să fie treaba-treabă şi ca să stric poezia, ca de obicei...căutând eu o poză pentru mojar... am găsit una, mişto făcută şi postată pe un blog, văzută în cu totul alt context.
Dar... chiar n-am chef să-l deranjez pe Freud la ora asta şi nici să renunţ la acest post.

Să mai dorm sau să plec de pe-acuma la muncă, pe jos?

Spuneam că n-am chef de sărbători de iarnă....Aşa e, dar s-ar putea să nu-mi rămână neapărat indiferente.Mi-am dat seama de asta aseară, pe la ora 20, când am ajuns acasă de la muncă. Pe birou erau doua cutiuţe cu globuri mici şi roşii, le luase fii-mea când fusesese mai devreme la ceva cumpărături. Am avut un flash scurt, acea bucurie de copil. Începusem sa mă ocup cu bucuriile astea ceva mai devreme când, trecând eu pe la chioşcul de ziare să recuperez ziarele mamei ce nu le-am putut lua ieri şi azi-dimineaţă...surpriză ! "Crăiasa zăpezii ", basmul lui Andersen (şi încă două poveşti) într-o ediţie cu coperţi groase şi cu poze şi... mă rog, nu era fix precum acea carte din copilăria mea, dar mi-a(m) făcut ziua, cât mai era din ea.

Despre ce am vorbit eu acuma? Ăla eu, ăla eu...ha, nu e nimeni la ora asta să-mi răspundă, îmi răspund singură : despre micile bucurii ale vieţii am vorbit. Chestia asta cu micile bucurii ale vieţii e tare mişto ea, e mult explicată ea peste tot, mai ales de când cu blogăreala...dar.... hmm...e cu dus şi întors. Acuma am eu chef să vorbesc despre asta, dar să nu-l apuce pe careva să-mi aminteasca de ele, ba să mai vrea să mi le dea şi drept exemplu atunci când sunt necăjită, când am o problema grea sau dureroasă...că mă apucă nervii şi dau după teoria asta cu ce apuc.
Aş mai da un exemplu în acest sens după care închei şi poate mă şi culc la loc : am adormit ca un prunc ( foarte poetic sună, realitatea este însă că eram frântă de oboseală) pe la ora 21:30 şi am dormit, şi am dormit...ca-n poveşti am dormit, în 5 ore cât alţii în 10 şi aş mai fi dormit dacă nu ar fi început câinele să tuşească. Dacă tot mi s-a speriat somnul...m-am gândit să-mi fac nişte mici bucurii dintre care una ar fi să bat câmpii pe blog şi alta ar fi să mănânc ceva bun. Prima nu ştiu exact dacă este o bucurie dar pot afirma că este ceva, a doua...eheeei... pâine cu unt şi cu miere şi lapte rece direct din frigider, mare bucurie şi mare prostie, ceea ce urmează a se dovedi peste vreo 3 ore, răbdare să am...

Văd că nu mă ia somnul drept care continuu să mă bucur de bucuria (sau ce-o fi ea) bătutului de câmpi şi să mă întreb ca un om ce sunt de ce nu se revoltă (vorba lui Magus) omii (vorba lui Nuclearrr) pe viaţa lor de cacao. Răspuns : nu ştiu şi chestia asta mă revoltă îngrozitor.

Acum îmi dau seama câte lucruri nu ştiu, naibii. Nu ştiu nici dacă la ora asta se zice noapte bună sau bună dimineaţa.

Fara diacritice

Pai sa scriu.Acum pot, mai devreme nu aveam tigari. Uneori mi se pare de-a dreptul degradant a-ti cumpara tigari pe bonuri de masa, in primul rand pentru ca trebuie sa te faci cum ca de fapt, vroiai sa cumperi altceva si daca tot ai venit sa cumperi, iti iei si tigari, si atunci iti cumperi si o napolitana. Probabil asta se intampla numai la Mega Image, sau numai in imajinatia mea care sufera de nenumarate intamplari in aceasta perioada in care n-am chef sa fac fatza si am (sau n-am? ) chef sa ma simt frustrata.

Nu vreau sa scriu cu diacritice dar, probabil, pana termin de scris am sa ma razgandesc si am sa iau aceasta fotografie si am s-o prelucrez punandu-i caciulite si palarii. Acum imi dau seama, cuvantului palarii am sa-i pun doua palarii dar asta doar daca am sa fiu atenta si de obicei nu sunt.

Era un nene in dreptul scarii mele, nenea pusese sacosele pe asfalt si bea dintr-o sticla mica de Fanta un lichid transparent. Am doua variante , in prima omul isi ia apa cu el cand iese la cumparaturi si o bea cu inghitituri mici cand se opreste sa se odihneasca, in a doua ...in apropiere sunt doua magazine care vand vin si tuica vrac sau mai degraba varsate, varsate se potriveste mai bine. Intotdeauna sunt minim doua variante atunci cand nu vrei sa depasesti limitele presupunerii, pentru ca, in fond, nu ma tinea nimeni sa-l intreb pe nenea :"Mai nene, tu ce bei acolo?" Dar...daca mi-ar fi raspuns : "Apa, beau apa, doamna" ... oare m-ar fi convins? Unele intrebari sunt stupide si inutile pentru ca raspunsul le face asa, un exemplu ar fi intrebarea "Deranjez?" urmata de raspunsul "Nu, nu deranjezi, ce-ti veni sa intrebi asta?" Pe mine nu ma convige , evident, din cauza mea, asa ca... nu mai intreb si fac ce a facut tata. "Fac ce a facut tata" e o vorba pe care am auzit-o la tata si care, dezvoltata, suna asa "fac ce-a facut tata, imi iau hainele si ma car", in varianta adaptata ar fi "imi iau jucariile si plec". Cu alte cuvinte...ramane la alegerea mea sa regret ca nu mi-am lasat jucariile acolo, timp in care non-repondentul care nu mi-a raspuns pentru ca nu l-am intrebat poate fie sa se bucure ca a scapat usor de jucariile mele fie sa se simta abandonat intr-un mod inexplicabil. Eu ma gandesc ca ar fi putut sa se lupte nitel timp in care este probabil ca el sa gandeasca acelasi lucru despre mine.Da, dar orgoliul meu e tare, e cel mai tare din parcare.
Chiar, unde se termina frustrarea si incepe orgoliul sau invers? Care-i una, care-i alta si ce conteaza?

Cred ca am sa ma duc pe-afara pe-afara mai tarziu, dupa ce plimb cainele in jurul blocului, ma duc de nebuna pe strazi sa scap de cuvinte. Vreau liniste in capul meu si asta nu e prima data cand vreau imposibilul.

Mi-e lene, fara diacritice.

Vesta roşie şi Universul dar...n-are nimic

M-am dilit. Cum mergeam eu aşa pe carosabil deoarece pe trotuar se fac săpaturi, deodată m-am apucat a cânta dimpreună cu băieţii ăştia din mp3 player :



Asta e a doua oară, prima oară a fost pe la mijlocul săptămânii în curs când l-am susţinut pe Joe Lynn Turner că nu se mai descurca singur cu Street of dreams. Sau era la începutul săptămânii? Sau era săptămâna trecută? Nu mai ştiu dar...n-are nimic.

Sunt o femeie infamă cu vestă roşie, am ratat şansa de a fi o femeie caritabilă cu vestă bleumarin deoarece nu am vrut să fac schimb de veste cu colega mea căreia i-a rămas mică vesta ei bleumarin şi, deoarece colega a observat că mie mi-a rămas mare vesta mea roşie... Mda. Cam aşa ceva.
Universul a observat şi el, probabil, că nu am vrut să mă sacrific şi să cedez ceva ce-mi place drept pentru care a considerat de cuviinţă să-mi dea una prietenească după ceafă şi, ca o demonstraţie a puterii sale, astăzi la ora 19 când eu nu trebuia să mai fiu la muncă de două ore deja dar totuşi eram, să îl scoată în calea mea pe unul dintre cei doi şefi mari care mi-a spus zâmbind : " tu mâine eşti aici , nu-i aşa? ". Irezistibil zâmbet are omul acesta, zău. M-a facut să cânt pe stradă deodată cu mp3 player-ul, că eu aşa fac, atunci când mi se urcă la cap...bag ceva tare pe mp3 player, ceva exorcizant ca să se ducă...să se ducă...pe apa sâmbetei , evident că pe a sâmbetei, toţi dracii mei din capul meu. Mai nou am observat că dacă încep să şi cânt...e şi mai pozitiv, ca să zic aşa deşi aşa nu se zice.
Dar...n-are nimic. M-am setat pe pozitiv. Mâine voi fi singură în birou şi să vezi ce muzică bag !