Zic şi eu...

 

După moartea mamei, deci după decembrie 2021, mi-am ocupat timpul cu tot felul de lucruri, majoritatea pentru minte, nu pentru trup. De ce aşa... e un subiect despre care nu pot să scriu încă. Cred că, atunci când voi putea, va ieşi la suprafaţă, foarte bine conturat, şi motivul care m-a făcut să revin aici şi să arunc sticle în ocean. Acum am vrut doar să enunţ motivul "fugii", pentru că eu cred ca asta fac, fug. 

Plus că îmi trebuia un punct de plecare pentru a înşira aici cu ce mi-am ocupat şi îmi ocup mintea, adică lucruri care, înainte, nu mă preocupau neapărat sau poate chiar mă deranjau. Iată, în principal : limbi străine nu total străine mie, cum ar fi spaniola şi franceza (cu Duolingo ) şi seriale coreene. Bineînţeles că am intrat în ele cu cap, mâini şi picioare, până mi-au devenit prea mult şi a trebuit să trec la altceva. Astfel,  am început să ascult podcast-uri de istorie a lumii. Am descoperit unele care mi-au suscitat interesul şi le-am mâncat pe pâine, cum se spune, ascultând şi recuperând  ceea ce n-am ascultat de la începuturile lor. Sunt două, Conflicted : A history podcast şi Empire, dar umează să mai caut. Şi cred că voi reveni asupra lor aici, în mâzgălelile mele. Podcasturile m-au îndreptat către cărţi aşa că acum am The World de Simon Sebag Montefiore în format electronic şi în engleză şi Drumurile mătăsii - O nouă istrorie a lumii de Peter Frankopan, tradusă în română, acesta fiind unicul lucru ce l-am achiziţionat de black Friday-ul 2023, haha. Aş face fix o varză în capul meu dacă le-aş citi în paralel dar... am cochetat cu ideea.

Mă opresc acum şi scriu aici, în sfârşit, acea idee ce mi-a trecut prin cap şi m-a făcut să deschid laptop-ul şi să vin aici, în acest spaţiu :

Măi nene, nu doar psihoterapeuţii au nevoie de psihoterapie pentru a-şi scutura, cumva, sufletul de greutăţile cu care şi-l încarcă practicându-şi meseria. Şi istoricii au nevoie de aşa ceva, părerea mea, pentru că, noi, oamenii, suntem o specie bolnavă şi "a săpa" după adevărul din spatele faptelor noastre "răsunătoare" te poate arunca în cea mai neagră depresie.

Zic şi eu...

Doamna Realitescu şi ce mai face ea

Madam Realitescu se opri brusc, în mijlocul drumului, bine că nu era aglomerat. După vreo câteva secunde porni din nou cântând, adică făcând ceea făcea înainte de a se şoca pe ea însăşi. Când se termină melodia ce năvălise din căşti, mintea începu să i se învârtă iarăşi, acţionată de şoricelul Min.

Madam Realitescu avea doi şoricei. Min, care locuia în creierul doamnei şi ăsta era un neobosit şi alerga tot timpul în cerc pe o rotiţă. Asie locuia în stomacul doamnei, împreună cu alte animale imaginare, cum ar fi pangolinul Terro. Terro era bun prieten cu Min, dar să rămânem, deocamdată, doar la şoareci.

Min, care aţipise vreo 3 minute, se deşteptă brusc şi începu să învârtă roata :

-Hehe, ia uite la madam cum a reuşit ea, la pensie, să facă ceva ce era convinsă că nu va putea niciodată. Ba, mai mult, a făcut-o când dormeam eu... Sau... poate tocmai de aceea a făcut-o ? - începu Min să desfăşoare o teorie a conspiraţiei.

Accesă arhiva şi vizualiză câteva momente în care madam Realitescu s-a simţit jenată de faptul că unii cântau pe stradă şi nici măcar n-aveau căşti în urechi. Mai dădu un search şi descoperi că existau melodii care o impresionau pe madam în mod deosebit, chiar pe vremea când nu pricepea versurile, iar melodia asta era una dintre ele. Considera madam că refrenul semăna cu un exerciţiu de respiraţie, ceea ce i se părea, nu se ştie de ce, interesant şi impresionant.

-Hm. Asta face exerciţii când dorm eu ! – se indignă el.

Noroc că veni metroul, madam accesă iar melodia, de data asta pe YouTube, iar Min se adânci în studiu, învârtind roata parcă mai cu milă.

Iar

 

În 2008 am scris pentru prima dată aici şi am tot scris, cu pauze mai mici sau mai mari, până în 2015. Sunt, deci, 15 ani de când m-am apucat şi 8 ani de când m-am lăsat. Nu-mi aminteam aceste date, a trebuit să "sap" după ele. A trebuit să-mi schimb parola contului cu care e facut acest blog, nu mai este contul pe care îl folosesc curent.

Mult timp am scris aici nu pentru a conversa neapărat cu cineva, trecuse vreme, interesele celor ce activau pe net erau deja altele când eu încă scriam pe blog. Nu mă deranja, gândeam că aceste mâzgâlituri ale mele sunt un fel de sticle cu bilete aruncate într-un ocean şi asta era suficient pentru mine. Nici acum nu ştiu de ce nu îmi este suficient să scriu gânduri pe un document pe care să-l salvez apoi în computer şi nici nu mă mai întreb de ce.

Acum simt nevoia să arunc sticle din nou şi asta voi face, nu ştiu până când.

Despre oameni şi alţi oameni, deşi... n-ai zice

Aş putea să nu spun că am băut ceva. Sau aş putea să spun că am băut o bere şi nu două. Chiar nu ştiu de ce simt mereu nevoia să descriu, să explic circumstanţe, de parcă ar interesa pe cineva. Ce importanţă are că pentru mine circumstanţele au importanţă indiferent dacă zic de bine sau de rău după ce le descriu ? Oricum, totul se varsă înşabloane şi capătă aproape instantaneu forma acestora ...

Aş  putea să nu povestesc despre cum am făcut eu un duş lung. Nu că aş fi "rupt" contoarul de apă, nu. Cred că a fost un duş normal dar aşa rezultă  prin comparaţie şi având în vedere faptul că în ultima vreme nici de stat la duş n-am avut răbdare, noroc că gelurile mele de duş miros toate a levănţică şi e plăcut oricum / oricât să rămân cu ele pe mine, la o adică...

Aş putea să nu mă laud că mi-au ieşit nişte cartofi prăjiţi ca pe vremurile în care îi prăjeam în bătrâna tigaie a mamei..

Aş putea să nu spun că e ora 20:50 şi la ora 21, când zice The Weather Channel că în zona mea de Bucureşti  vor fi, cică, "doar" 27 de grade, vreau să mă duc să alerg prin parc...

Aş putea să spun doar că uneori ai nevoie de oameni  care să te tragă afară din "bula" în care pluteşti ca prostul  fără să mai ţii minte cine te-a băgat în ea  sau de ce ai intrat în ea de bunăvoie, ca prostul. Oameni care îţi sunt ai tăi şi ştiu asta şi care îţi expun o idee nouă ce-ţi pare "creaţă" în prima fază. Sau îţi dăruiesc  o tigaie nouă şi "dăşteaptă" .Sau te ajută din puţinul pe care îl au, material sau nu. Sau oameni care  îţi sunt ai tăi şi şi nu-ţi dai seama tu şi nu-şi dau seama nici ei dar care au zis o vorbă care nu-ţi era neapărat adresată, care ar fi putut fi spusă oricui altcuiva, dar ţi-a fost spusă ţie. Sau, pur şi simplu, s-a întâmplat s-o auzi...

Aş putea să nu scriu astea nicăieri, ce importanţă are că ele pentru mine au importanţă? Sau aş putea să le scriu doar pe blogspot pentru ferventul meu cititor din Polonia ( proxy or not, who tf cares? ) şi să nu le dau copy /paste şi pe Facebook.  Dar astăzi mă ajută duşurile lungi. Cui nu-i place... să folosească  "telecomanda" aia.  

Vedere de jos a unei roţi pătrate

Motto : Fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată 

Se poate întâmpla, uneori, să-ţi simţi sufletul un copil mic şi febril pe care crezi că trebuie să-l protejezi cu trupul tău . Pentru că eşti nevoit să ieşi cu el afară, în ploaie şi vânt, şi pentru că uneori afară nu-i decât ploaie şi vânt. Şi-atunci îţi strângi braţele ce ţin pruncul-suflet şi îţi gârboveşti spinarea pentru că aşa „crede”  trupul tău că-i face sufletului cazemată. Poetic  pân-aici. Păi da, şi e momentul să stric poezia şi să-ţi pun c-ai pus-o. Dac-ai ieşit în ploaie şi vânt cu spinarea gârbovită-nu contează motivul- ai pus-o, prietene. De fapt, pentru ceilalţi poate să fie soare şi vreme de plecat în vacanţă, nu contează, contează doar că spinarea ta gârbovită-nimeni nu ştie şi nici nu trebuie să ştie de ce- e tentantă. Unii, aflaţi ( în accepţiunea  lor), pe o treaptă inferioară ţie, îţi vor folosi spinarea drept treaptă de urcat mai sus. Alţii, aflaţi ( în accepţiunea lor)  pe o treapta superioară ţie, vor avea nesperata ocazie de a juca tontoroiul pe spinarea ta, într-un soi de " ia uite-mă, lume, şi ia de te uită ce prost e gârbovitul ăsta şi ce loc de bătută e pe spinarea lui, hai, care mai doreşte, care mai pofteşte... " 

În viaţa mea n-am văzut o roată pătrată dar e bună de licenţă poetică.  Şi de măcar trei minute de proiectată în viitor măruntă satisfacţie de care să te simţi vinovat ulterior.  

Sevrajul

Era seară când mi-am dat seama că nu sunt buricul pământului şi că, de fapt, niciodată n-am fost. E drept, nu m-am prins imediat ce se întâmplă, în prima fază am crezut că s-a luat curentul şi m-am repezit  să scot frigiderul din priză. Din camera mea şi până în bucătărie înjurasem deja toţi proştii şi incapabilii ce compun restul lumii, inclusiv pe cei care n-aveau nicio legătură cu energia electrică, doar am zis că pe toţi, nişte nesimţiţi. A fost putin şocant să constat că frigiderul funcţiona. Am stins şi am aprins de câte trei ori neonul din bucătărie ca să mă conving că în casă e curent electric. A fost ciudat, foarte ciudat, pentru că dup-aia m-am dus să verific şi robinetele. Apa curgea. M-am uitat pe geam, copacul era tot acolo, blocul vecin tot acolo şi un nesimţit trecea pe stradă, nesimţit, am zis, dar încă nu pricepusem exact despre ce era vorba. Nu mai ţin minte exact, dar e foarte probabil că m-am gândit că nesimţitul respectiv e şi prost, ce era să fac, era unicul om care a trecut în acel moment prin dreptul geamului meu taman când mă uitam eu pe el, pe geam, zic. Coroborând, am ajuns la conluzia că Universul continua să existe deşi simţeam că îmi scăpase de sub control. Un prost, şi ăsta, că vă zic, nu mă prinsesem încă ce se întâmplă dar începeam să am o bănuială.

Ce să vă spun, a fost greu, foarte greu, nu doresc niciunui buric al pământului să treacă prin ce-am trecut eu. 

A fost ca un soi de sevraj. Oriunde mă uitam, nu mă mai vedeam pe mine îmburicându-mă, cum altfel decât  în folosul omenirii, ceea ce mă debusola complet, de fapt nu mă mai vedeam nicăieri şi nu înţelegeam cum de mai funcţiona fără mine orice avea de funcţionat. Nişte evident că nesimţite şi proaste mecanisme funcţionau şi făra să le butonez eu, e drept că altfel, pot să vă spun şi de ce, în caz că n-aţi înţeles încă. Ba, mai mult, unele mecanisme aveau tupeul să funcţioneze chiar mai bine, dar în timpul sevrajului nu am putut să recunosc aşa ceva, că mi-era prea rău. Cum vedeam un mecanism funcţionând, cum mă lua tremuratul. Nu ştiu exact de ce, dar presupun că de frică. Îmi dădeam seama că trebuia să mă confrunt cu răspunsul la întrebarea : dacă nu mai sunt buricul pământului... atunci ce sunt şi care mi-e rostul ? 

Să scriu

Vin de la un parastas, locaţie : un etaj mai jos.

Mama, care a rămas acasă, către mine : " Cum şi când oare am devenit eu atât de nesociabilă ?" Eu către mama : " Şi eu, mamă, sunt nesociabilă " . Mama către mine  : "Cum adică ? Tu te vezi cu oameni. Măcar că mergi la serviciu unde întâlneşti oameni, alţii decât cei apropiaţi, decât cei din familie. Oamenii aceia poate chiar te apreciază, unii poate chiar ţin la tine... ".

 Diagnosticul mamei e Alzheimer, gradul II. Aşa încât i-am spus doar atât  :"Mamă, serviciile, locurile de muncă, nu există pentru ca oamenii să fie apreciaţi. Ele există pentru ca oamenii să fie folosiţi".

Norocul meu că mama s-a luat cu altceva, de pe la TV. Aşa încât am venit aici, să scriu. 

Sau aşa ceva...

Şi acum, deoarece ne simptem în stare şi nemernicul de exagerat simţ al ridicolului nu ne aleargă cu un măturoi sau călare pe el, hai să scăpăm prin bălării în locuri în care, teoretic, nu ne vede nimeni, cu un sentimentalism.

Ta-taaam...

Încă una şi...

Eu mai bag una "din muzica popoarelor" şi pe urmă mă potolesc, am să scriu despre lucruri frumoase, vise împlinite, libertate de alegere şi alte asemenea, poate mă conving. Sau, eu ştiu, poate am să scriu despre vreme.

Poate termin , între timp, de răs / para citit  "Plânsul lui Nietzche" de Irvin D. Yalom, o carte pe care o răs /para citesc pentru că mă întorc la ce-am citit şi citesc în continuare, e un neaşteptat curs de psihanaliză care mă pasionează al naibii ... ar fi trebuit să-l citesc mai demult... Am, totuşi, o satisfacţie : n-am înţeles greşit ceea ce am înţeles citind picul de Freud ce l-am citit. Nu, sunt chiar două satisfacţii : voi avea şi curaj să citesc Nietzche,  thanks, mr. Yalom.

Ce-are asta cu "muzica popoarelor"  de mai jos ? Hihi, ar trebui să mă psihanalizeze un priceput ca să priceapă...

Păi... cum să fie ?

Azi noapte nici n-am dormit. M-am uitat, de nebună, la "Person of interest", nu ş’ câte episoade. Pe urmă a venit ploaia aia de s-au rupt norii cu ea şi am închis repede geamuri, pe urmă am dormit un pic de s-a făcut ora 10, pe urmă am băut două cafele pe net şi pe urmă m-am dus pân’ la Mega să iau iaurt şi îngheţată şi  pe urmă, adică acuma, nu-mi vine să fac nimic, deşi am multe de făcut prin casă. Nu sunt o gospodină, vai mie. Nici măcar gospodară nu sunt, asta ca să inventez un cuvânt şi să-l fac găleată de turnat cenuşă în cap cu el, să vadă lumea şi să ştie de ce neşte treburi, adicătelea săraca de mine, am şi eu motive, aşa sunt eu... 

Nu, nu sunt o gospodară,  nu le am pe alea cu iarna car şi vara sanie. Nu sunt gospodară nici la bani, nici la cuvinte, nici la sentimente. Sunt un fel de soldier of fortune, la toate alea. 

Şi morile de vânt, vu-vu.

"Thougt blindness is confusing, It shows that you' re not here". Nu-s aici, nici bărbatul meu prieten, nici banii din cont cu care să plec să văd lumea, hai nu lumea, dar măcar Brno în vreme de etapa Moto GP , lăsaţi Australia, lăsaţi Pirineii... 

Ah, da, tata,  The soldier of fortune, ne-a lăsat casa asta plină de cărţi şi alte tâmpenii din care nu ies bani. Mă rog, ceva mâncare în frigider este şi avem, eu şi mama,  ţigări pentru încă vreo trei zile. 

Sigur-sigur nu-s o gospodară. N-am ştiut să gospodăresc alea, toate alea. Dar pentru că inexplicabilul echilibru probabil că există, ştiu sigur că dacă mâine aş ajunge în stradă cineva m-ar culege de acolo, m-ar lua şi la bătaie verbală pentru că n-am spus-fi-mi-ar prostul obicei de orgoliu- cu ce mă confrunt, la buzunar sau la nervu’ capului. Nu ştiu ce-am făcut s-o merit, sunt doar o soldier of fortune căreia fortune i-a dat un copil şi-o sora şi prieteni. Şi cronologic, deci înainte de toate, nişte părinţi tip soldier of fortune.

A fost un răspuns, dat de mine mie însămi, la neaşteptata  întrebare cum e să fii singură, ha- ha. 

Eventual

Da’ mai terminati, măi nene, cu prostiile, care cum are o stare mai specială, care cum tronc ! cu ea pe bloguri, pe FB, pe d-astea.

Dar ideea e că nimeni nu obligă pe nimeni la nimic... Nici să vadă, nici să înţeleagă, nici să afle vreo informaţie sau vreo questie pe care, la o adică, o putem băga la  "culturale", la "din muzica popoarelor" , eventual traduse, la d-astea...

Un huo, anticipat

Androizii, inteligenţele artificiale cum ar veni, vor fi cea mai nenorocită invenţie pe care o va fi creat mintea umană. Dar nu din cauză de ce zice Vernor Vinge în "The coming technological singularity", nici din cauze ce se prevăd în cărţi precum "Visează androizii oi electrice?" a lui Philip K. Dick sau în "Neuromancer"-ul lui William Gibson.

Neah, nu de aia, vă spun eu de ce : ăştia, de-a lungul istoriei lor,  vor fi cele mai perfide entităţi- că nu ştiu altfel cum să le zic-  şi iată de ce, să ne facem că ei există deja şi că facem un mic istoric, iaca : la început, pe când doar se prefigurau şi autorii de romane cyberpunk cică băteau câmpii despre inteligenţele artificiale, androizii ăştia se numeau computere, şi ai naibii nu vroiau să munceşte singuri după ce îi apăsai butoane, trebuia să mai şi faci lucruri în locul lor, adică trebuia să judeci tu ce / cum  le dai să calculează. Sufereau de boala GIGO,  boală intentionat ţinută ascunsă de o elită ce făcea pe dăşteapta, boala Garbage In-Garbage Out, rahat băgai computerului în creieri, rahat scotea, fără să ţină cont de faptul că tu erai la butoane. Trebuia să verifici, să adaptezi cerinţele tale la posibilităţile lor. Trebuia să le ceri corect ca să-ţi dea rezultate valabile.  

Pe urmă s-au făcut androizi, au început să gândeşte singuri şi ne-au răpit locurile de muncă. 

Huo, anticipat ! 

Cu mulţumiri hârtiei virtuale

Aş vrea să menţionez că prima dată am vrut să scriu ceva scurt pe Facebook, apoi m-am răzgândit şi, dacă nu se va deduce de ce, voi fi nevoită să dau următoarea explicaţie : vroiam să scriu ceva mai lung dar pe Facebook nu se scrie lung, iar dacă cineva se va gândi că nu ăsta e adevăratul motiv şi că eu am lungit degeaba povestea numai ca să n-o scriu pe Facebook, treaba lui. Sau a ei. Sau a lor. Whatever. Proxy or not. Damn, whatever trebuia să scriu pe Facebook, aici ar fi trebuit să scriu în fine. Nici damn n-ar fi trebuit să scriu aici, aici ar fi trebuit să scriu la naiba. Damn, la naiba cu oamenii indecişi care şi-au lăsat adrese de e-mail în mai multe locuri, aceleaşi sau tot alea, adrese de e-mail, zic, nu spaţii virtuale. Sau... a lor, în fine, whatever. Despre proxy ...cu proxima ocazie.

Ieşisem din birou la o ţigară, evident, luînd şi mobilul cu mine. Uneori, drumurile noastre toate, sau whatever în fine, unele dintre ele, se nimeresc a fi făcute în momente care...  vreau să spun că m-am dus întâi la toaletă. Şi Universul, stelele însele şi probabil încă ceva foarte mărunt în raport cu precedentele au făcut ca tocmai când să trag apa m-a apelat, a treia oară, numărul acela ce nu-l am în agendă şi care mă mai apelase anterior ( evident că de două ori )dar apelul se întrerupsese. Iată-mă în faţa unei dileme : să răspund sau să trag apa? Uneori, cum ziceam... Am răspuns cu-o mână (hihihi ) şi am tras apa cu cealaltă. Cine era la capătul celălalt- era sa zic al firului ? Ahhh  ! ce mi-ar plăcea să prelungesc momentul dar, întrucât nu ştiu cum s-o fac, am să spun direct că era un tânăr de la o firma de asigurări de viaţă, care a sunat să mă informeze despre o ofertă de care ar fi bine să ţin seama  - nu se ştie niciodată cum traversezi tu aşa visător starda şi dă vreo maşină peste tine, că aţi văzut şi dvs. ce de accidente  stradale s-au întâmplat în utima vreme, vedem cu toţii la TV, nu-i aşa - sau cum poţi să afli într-o zi ce bolnav erai şi nu ştiai , bine,  întâi şi întâi mi-a mulţumit pentru că sunt client fidel al băncii la care firma la care lucrez îmi varsă ( făra a produce inundaţii) salariul, chestie pe care am lăsat-o cum a căzut şi mi-am asumat în mod incorect  toate meritele nedorind să-l contrazic  pe tânărul respectiv, mai ales că îi râdea vocea, mă întreb dacă asta nu o fi avut  vreo legătură cu faptul că am tras apa. Bine, trebuie să menţionez că am şi plusat, aflându-mă eu într-o dispoziţie de durut la 5 metri (virtuali, că în toaletă nu era loc) în spate de orice, într-o dispoziţie în care aş fi putut să creez vorbe de meme Aunty Acid pe bandă, vreau să spun că am plusat prin aceea că, întrebată fiind ( după ce am tras apa) dacă  pot acorda câteva minute, am răspuns că da, dar să mă aştepte puţin, după care am pus telefonul pe marginea chiuvetei şi m-am spălat pe mâini. Dacă îmi râdea şi mie vocea? Ei bine...nu! Tocmai ce am menţionat în ce dispoziţie eram, nimic nu-mi putea cădea mai bine decât o serioasă conversaţie precum cea în cauză. 

Să dau amănunte ? În fine, era ceva cu vreo 3 miliarde ( vorbesc de lei vechi ca să dau eventualii cititori pe spate), evident asta în cazul în care m-ar lovi maşina sau alte situaţii teoretic nedorite dar practic cică bănoase şi, pentru asta... ce trebuia să fac eu? Să platesc 33 de lei noi pe lună ( zic în lei noi ca să las ţuţ eventualii cititori ), nu ştiu cât timp că m-a pufnit râsul şi i-am lăsat omului adresa de email (pe care o ştia, oricum, că e cârlândî cu banca ) să-mi trimită oferta care ofertă teoretic era valabilă doar la o discuţie telefonică dar... mă rog, mergea şi aşa, având în vedere că urma să mă sune dup-aia, după ce aş fi studiat oferta, adică mâine pe la aceeaşi oră, oops, mereu înainte să plec de la serviciu trec pe la toaletă.

Mulţumesc  hârtiei virtuale pentru că m-a suportat şi închei, din nou, apoteotic : 

Run, tanti, run...

Abia recent mi-am dat seama că toată chestia asta a avut ceva de Forrest Gump.

Cam cu vreo două luni în urmă....Era o noapte de vineri în care nu mă puteam linişti, nu-mi puteam aduna gândurile care se învârteau de nebune ca bilele de la 6 din 49, nu puteam da jos de pe mine, mai exact de pe ceea ce numesc suflet al meu fără să ştiu exact ce-i aia, greutăţi - pietre de moară.Încă puţin şi m-ar fi strivit pereţii camerei mele sau canapeaua pe care mă chinuiam să adorm s-ar fi strâns brusc şi m-ar fi strivit  ca pe o muscă prinsă din greşeală într-un loc în care un mecanism a cedat. 

Ieşi, ieşi, ieşi, un îndemn venit nu ştiu de unde, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat şi în faţa uşii mi-am dat seama că este, totuşi, trecut de miezul nopţii şi că, dacă de una singură fiind nu mi-ar fi păsat prea mult să fiu pe strazi la ora aia, n-aveam voie să-mi sperii bătrâna şi fragila mamă zbunghind-o în felul ăsta pe uşă. M-am întors în camera mea deşi nu-mi doream nimic altceva decât să alerg, să alerg de nebună  măcar cât m-ar fi ţinut suflul, să mă opresc şi apoi să alerg iar. M-am spus însă că dacă, oricum,  am amânat sau am pus de-o parte pentru foarte mult timp, poate chiar pentru tot timpul vieţii mele atâtea dorinţe, nu mai conta şi asta pentru care amânarea ar fi fost doar până a doua zi dimineaţă.

Şi iată cum, începând cu o dimineaţă de sâmbătă de iunie, am ajuns să mă număr printre alergătorii / mărşăluitorii  de toate vârstele care se întrec cu ei înşişi în parcul de lângă casa mea.

----------------------

M-am întrerupt, să văd ce mesaj am primit pe mobil. Era de la bancă, mi se reaminteşte că luni am de achitat rata, îmi vine să dau un reply la modul "ho, că ştiu".

-----------------------

În dimineaţa aceasta m-am trezit devreme dar...ploua. Şi n-aveam nimic pregătit, rămâne să ies diseară, asta e. Desigur, e necesar şi-un gugălit pe tema jogging in the rain, să aflu cum fac alţii, eu sunt un începător, un cineva care abia învaţă tips and tricks-uri, asta pe lângă lucrul cel mai important : învăţ să-mi dozez efortul, să mi-l adaptez mie şi să mă adaptez lui, ştiu că sună ciudat, dar e ca şi cum aş fi un elastic pe care vreau să-l întind cât mai mult fără să-l stric prea repede sau să-l rup. E o experienţă deosebită pentru mine. Plus plăcerea de a inspira şi a expira privind lacul ce trece pe lângă mine - ca să zic aşa. Plăcerea de a lucra la aparatele din parc privind lacul pe care se mai nimereşte, în câte o dimineaţă, câte un caiacist. Plăcerea de a simţi soarele pe faţă şi pe umerii transpiraţi de bunăvoie, ha, de bunăvoia mea. Uneori şi câte un vânticel, atât de nepreţuit de plăcut. Eu, eu cu mine şi atât. Ah, da, şi cu GPS-ul, îmi face plăcere să ajung acasă şi, înainte de a intra la duş, să privesc harta minelui cu mine.

Nu ştiu... cred că în vinerea aceea am simţit nevoia restabilirii unui echilibru între psihic şi fizic, a unei egalizări a eforturilor, chiar dacă asta înseamna să le echilibrez undeva, pe o treaptă mai sus. 

Exteriorul mă apasă foarte rău. Pe lângă chestiuni de natură personală, familială, chestiuni cu care ne confruntăm cu toţii în diverse etape ale vieţii, e... lumea din jur. O lume pe care încep să refuz să vreau să o înţeleg, căreia îmi este greu să mă potrivesc, nu pentru că asta ar necesita un efort şi mi-ar fi lene, ci pentru că nu mai văd rostul de a face efortul . O lume căreia îi dedic un citat ce l-am găsit pe net şi pe care încerc să-l traduc din engleză : "Mi-au murit florile artificiale pentru că nu m-am prefăcut că le ud". 
Să-i dedic şi-un cânticel ? Hai şi-un cânticel, s-o dau apoteotică.

Povestea unui câine mic

Plânsul meu e un câine mic iar eu îi sunt o stăpână rea şi egoistă. Am început prin a-mi impune să nu-l arăt nimănui şi am sfârşit prin a-i scoate zgarda foarte rar şi a nu-i da niciodată drumul din curte.

Acum aleargă de nebun, în toate direcţiile, cât îi e lesa de lungă. Dar e prea scurtă.

Te umflă şi râsul. 

Cu drag, pe partea mea

Dacă n-aş scrie asta astăzi, probabil că nu mi-aş ierta-o. Şi dacă nu mi-aş ierta-o, n-aş dormi liniştită pe perna mea. Şi, de altfel, ăsta e locul meu de dat cu capul şi aşa va rămâne indferent de... hm. Indiferent .

Şi azi am de dat cu capul.

De fapt, în seara asta fi trebuit -mă rog, aşa plănuisem pentru seara asta -  ca după ora 18 să merg la alergat prin parc, aceasta fiind ultima mea descoperire în materie de "eu cu mine". Chiar vreau să scriu despre asta aici, repet că ăsta e locul meu de dat cu capul şi, în acelaşi timp, rampa mea de lansare " în ocean" a bileţelelor mele în sticlele mele, bine astupate în principiu. Dar nu astăzi. N-am mai fost la alergat, am alergat două beri sau... ele mă aleargă pe mine, nu-mi pasă.

Astăzi am de vorbit, eu cu mine, despre personalităţi. Nu despre acelea despre care citim în ziare sau pe net, zilnic, şi le numim "vedetă", cuvânt urmat de brand-ul aferent şi deţinător, cică, al fiinţei în cauză.  Ci despre acei oameni care ei înşişi sunt un brand, şi, pe chestia asta, se deţin. Nu scrie niciun ziar despre ei, poate doar o ameţită într-un jurnal personal pe net, citit de câţiva oameni şi ceva.

Se spune că dacă nu te urăşte nimeni, asta înseamnă că pe undeva ceva greşeşti, e o traducere liberă a unui citat pe care chiar şi eu l-am distribuit pe Facebook, într-un moment de adâncă ... de adâncă questie, deşi nu băusem nicio bere, ceea ce nu înseamnă că n-ar fi şi "veritas", beri beau rar.  Ce vreau să spun ? Dacă or fi şi oameni care te urăsc sau măcar nu te plac, asta nu înseamnă că nu-ţi laşi amprenta asupra locului în care ai fiinţat o vreme, cu cât mai lungă vreme, cu atât mai clară amprentă. Dimpotrivă, abia asta dovedeşte că ai lăsat un semn. 

Astăzi am spus "la revedere" de pensie , pe mail şi nu numai, unui om cu care m-am luat la harţă nu o dată dar cu care am putut discuta, peste o oră şi în linişte, problema asupra căreia ne-am hărţuit, uneori , poate ca la uşa cortului (asta eu). Unui om de la care am învăţăt multe, între altele că uneori ar fi trebuit să tac sau s-o zic altfel. Că uneori ar fi trebuit să număr până la 10, mai întâi. Că mai există, totdeauna, încă o variantă în care aş putea pune o problemă, doar că eu sunt ăla care n-a găsit-o pentru că n-a ştiut unde s-o caute. Că nu sunt singura care nu se poate suferi atunci când greşeşte, "fir-ar al dracului să fie, dar, na ! " , ca să citez.  Unui om în care l-am regăsit, uneori, pe tata, în aspectul său de şef de alţi oameni.

Uh. Mi-am vărsat oful şi mă simt de parcă n-aş fi băut azi nicio bere. Dar realitatea e că le-am băut, pe amândouă,  în cinstea domnului M.  Sănătos să fie şi, de ne-om revedea, cu drag va fi pe partea mea.  

Filosofeală de luni

Mă cam lasă un anume buton al deja bătrânului meu smartphone. Eu îl apăs, el ... nimic. Aşa încât trebuie să-l apăs-apăs...  Gândindu-mă că nu-i departe momentul în care am să-l apăs-apăs-apăs-apăs  zadarnic, m-a pocnit filosofeala care sună cam aşa : butonul pe care apeşi cel mai des se duce primul naibii. Şi nici mama tehnologiei, nici strănepoata speranţelor absurde şi nici măcar familia reunită a motivaţionalelor de hei-rup nu te scapă de ... concluzie. 

N-am !

N-am !

Da, n-am, să vezi drăcie ce-am păţit, am dat să fac ca zâna ta cea bună dar n-am găsit bagheta magică, posibil să o fi lăsat în pom ultima dată când m-ai trimis după dude. Am vrut să fac precum încărcătorul tău de energie pozitivă  dar am uitat că mâţa din sacul tău a clănţănit cablul data trecută. Am vrut să scot nişte iepuri de pe unde îi mai aveam pitiţi dar...ce să vezi ? Pălăriile erau toate mâncate de molii de la ultima ta invazie şi, să vezi altă drăcie, se pare că iepurii magici nu rezistă  în medii ostile.  

N-am, deci.

A, dar dacă vrei şi nu poţi altfel ... pot să încerc să mă prefac. Cuvinte încă mai am prin buzunare, rătăcite printre dude, bucăţi de cablu, praf de pălării şi răhăţei de iepure.  "Take it or leave it", mi-e egal. 

Confesiunile unui perfecţionist

PERFECȚIONÍSM s. n. 1. Tendință de a atinge perfecțiunea. 2. (Med.) Tendință maladivă spre perfecțiune, care, ignorând, eliminând realizările parțiale, frânează orice realizare.

(DEX) 

 

Cel mai simplu e să plusezi cu punctul 2 şi să mă treci, în mintea ta,  în categoria celor ce trebuie să fie ignoraţi, pentru liniştea ta sufletească. De ce e simplu ? Te scuteşte să-ţi faci o autoanaliză. Sau poate nu eşti capabil de ea. Oricum, îţi scurtează memoria, lăsând în uitare toate greşelile pe care le-ai făcut şi care au căzut pe capul meu întru reparare. Desigur, ai plusat deja şi aici şi consideri că nimeni nu m-a obligat să le repar, că mergea şi aşa, că toate trec, ar fi trecut şi astea, important era să ne avem ca fraţii. Ca fraţii, eu fiind fratele mai mare care e nevoit să acopere găurile ce le-ai produs în tavan, nu de alta dar ghinionul face că prin găurile alea ne plouă pe amândoi.  Mie nu-mi place să stau în ploaie, nu ca prostul. Dacă ţi-ai fi practicat găuri doar deasupra capului tău, ei bine... probabil că nu ţi le-aş fi reparat mai mult decât o dată. Hai, de trei ori maxim, fie şi pentru  figura aia neajutorată pe care o faci, pentru râzgâiala cu care îţi recunoşti greşelile, greşelile tale fiind, evident, atât de simpatice şi tu fiind, în viziunea ta, cel mai drăgalaş dintre toţi oamenii care au fost vreodată supuşi greşelii. Eu nu-mi recunosc greşelile cu drăgălăşenie, s-ar putea să fac chiar urât în primul moment, şi ştii de ce? Pentru că tocmai ce m-am supărat pe mine şi n-am niciun motiv de răsfăţ.

Faptul că tu eşti un om al permanentelor realizări parţiale nu mă transformă pe mine într-un om cu tendinţe maladive. Nu, frate, ca să zic aşa.

A şti că eşti om şi eşti supus greşelii e un lucru util. Eu mă folosesc de ştiinţa asta, de experienţa asta, încercând să greşesc mai puţin. Perfecţionând, ha. Reparând propriile-mi geşeli, ha, şi încercând să deranjez cât mai puţini oameni în timp ce le repar.  Ţie la ce ţi-e utilă ştiinţa asta , frate?

Şi nu, nu-i totul relativ.

De Bucureşti

Cititul în metrou îşi are dezavantajele sale, chiar dacă te-ai antrenat suficient încât să nu te simţi  deranjat de conversaţiile din jur în timp ce stai spâzurat de-o bară şi, chiar aşa, absorbit de lectură, să simţi instinctiv că ai ajuns în staţia în care trebuie să cobori. Unul dintre dezavantaje poate să apară şi când citeşti stând confortabil pe scaun într-un vagon aproape liber. Aşa mi s-a întâmplat astăzi, când metroul dinspre Pipera a ajuns la Unirii taman când personajul  principal din Dans,dans, dans , aflat într-o neprevăzută dar se pare că benefică  vacanţă în Hawai, o reperează pe Kiki pe stradă şi fuge în urmărirea ei, asta după ce îi spune lui Yuki să-l aştepte, încuiată în maşină. 

Ha, cine n-a citit cartea îşi poate închipui cu totul altceva decât este dar asta n-ar fi o întâmplare singulară, vorbind , în general, despre închipuiri rezultate din povestiri despre alţii.Şi din informaţii trunchiate, evident. Şi nici nu contează, eu altceva vroiam să spun, şi anume că am coborât din vagonul de metrou şi am continuat să citesc stând pe scaun în staţia de metrou. La un moment dat am realizat că e sâmbătă, eu vin de la serviciu şi aş putea să citesc acasă sau pe o bancă în parc, aşa că m-am urnit spre traversare pe tronsonul celălalt, spre metroul care urma să mă  ducă acasă. 

Când e puţină lume într-un loc care e, de obicei, atât de aglomerat încât îmi vine să ţip, devine interesant să studiez personaje. 

O tânără puţin cam crăcănată  reuşeşte să arate foarte bine în colanţi. Cred că-i reuşeşte pentru că are aerul că puţin îi pasă că-i crăcănată dacă are picioare lungi şi-un păr lung, superb, numai inele.   

Cam mulţi puşti tunşi în diverse feluri dar cu o aceeaşi caracteristică, o suviţă de păr pe-un ochi. Cred că fac parte din acelaşi grup mai mare care s-a despărţit în grupuleţe. Ăştia sunt şi mai interesanţi. Unul îşi poartă tunsoarea de parcă aşa s-a născut, cu părul căzându-i pe un ochi şi nici n-ar vedea bine dacă ar fi altfel. Altul dă pemanent din cap, nu-mi dau seama dacă pentru a vedea pe unde merge sau pentru a scoate suviţa în evidenţă. Un al treilea îşi tine capul ţeapăn deşi şi suviţa e ţeapănă şi fixă, probabil ăsta se teme să nu-i intre suviţa în ochi.   

 Copii, părinţi, baloane de la McDo, poc. 

Mi-am luat o sarsaparilla şi un ghiveci cu-o floare. Nu că ar fi zi de salariu, e doar o zi în care mi-am făcut de cap cu banii "de rezistenţă".

Linişte, totuşi. O linişte de sâmbătă de primăvară de Bucureşti.  Pomi înfloriţi. Oh, au tuns teiul din dreptul ferestrei camerei mele, cică să nu-i cadă crengile peste maşinile parcate, aşa cum s-a întâmplat la scara 1. O să-mi lipsească şi ... nu mai vreau să vorbesc despre asta. Kao, câinele vecinei de la parter, are şi el un look nou, de primăvară, e tuns şi zici că-i ied. N-am priceput însă de ce m-a lătrat, că el e de nerecunoscut, nu eu. Sau poate vroia să-mi atragă atenţia asupra noii sale coafuri.

Bună dimineaţa mai după prânz, primăvară de Bucureşti !