Mmnu

Mmnu.

Nu mă simt bine aşa, cu scutul în faţă, atârnat de gât.Iniţial doar îl scoteam când credeam eu că e nevoie, dar după ce am făcut febră musculară am decis să-i caut un loc permanent. De la o vreme mă gândesc să-mi atârn unul şi pe spate, dar ce mă fac cu lateralele? Zic eu că dacă tot fac un efort şi-o investiţie, mai bine îmi fac o cutie, direct. Sau să-mi fac o armură? S-o fac casual, smart casual, s-o fac sport sau elegantă? Şi capul ? Cum o rezolv cu capul ? Oare ce coifuri s-or purta în sezonul ăsta ?

Nu mă simt bine aşa, cu autoconstrângerea asta de a nu mai da nimic de la mine din teama de a-mi vedea zgrenţuit- jumulite jucărele pe care le iubesc pentru că mi-au fost oferite cu drag  sau pe care le iubesc pentru le-am construit eu cu drag. Din teama de a-mi vedea păpuşile fardate cu cremă de ghete sau ursuleţii cu ochii scoşi cu pixul ... nu mai dau nimic. Dar... nu mă simt bine aşa.

Nu mă simt bine, aşa, acritură.

De ce e aşa? Din cauza mea, desigur. E din cauza mea, că doar n-o fi din motiv de lumea reaua. Că doar n-o fi din cauză că n-am mai auzit de mult o vorbă bună, dar când zic vorbă bună, zic una omenesc-bună, nu una învăţată pe dinafară la cursuri de dans şi bune maniere, eventual corporatiste.  Că doar n-o fi din cauză  că n-am mai văzut de mult un gest firesc uman ci doar gesturi făcute ca să forţeze gesturi.

Nu-nu. Sigur e din cauza mea pentru că nu ştiu să relaţionez cu lumea din jur. E din vina mea pentru că nu-s capabilă să gândesc pozitiv. E din vina mea pentru cică-s perfecţionistă şi perfecţionismul ăsta mă face să nu mai trec cu vederea şi-a treia oară acelaşi gest ce pentru mine e, de fond şi din prima, de neiertat, să-mi ţin greu în frâu senzaţia de vomă ce mi-o dau măştile interşanjabile, o mască pentru o împrejurare, altă mască pentru alta. La naiba, poate am o scuză, trec, totuşi,  de două ori cu vederea. Cred c-am îmbătrânit, înainte ţineam şi la trei.

Da-da, sigur e din cauza mea pentru că n-am reuşit să gândesc suficient de pozitiv încât să mă doară în qur.

Ce e de făcut ? Păi... probabil că trebuie să mă orientez către micile bucurii ale vieţii, către şi mai micile bucurii ale vieţii, că la  micile m-am mai orientat  cu alte ocazii şi pe urmă le-am rătăcit, posibil că atunci când simţul meu al umorului şi-a pierdut ochelarii. Da, cred că asta e, trebuie să-mi duc simţul umorului la oftalmolog, să-i fac reţetă nouă. Şi dacă nu şi nu... va trebui să-mi caut o lupă.  

Sau poate că nu

Iar am băut vinul pentru friptură. De fapt, nu, de data asta a fost invers, friptura a băut o parte din vinul  rosee ce l-am cumpărat pentru mine, deoarece friptura a fost o vacă şi n-a vrut să se facă în termenii stabiliţi de mine, aşa încât i-am dat un impuls, cu vinul. Numai ţelina a vrut fără impulsuri... Mă rog, nu contează ce-am vrut să fac, contează că mi-a ieşit questie de vită cu ţelină de mare excepţie care a mers cu vinul rosee de numa’-numa’, iar nu contează de e în normele elitismului masterchefesc au ba. Combinaţia vită cu ţelină este una dintre puţinele care mă îndeamnă la a savura şi nu la a mânca să scap de-o grijă. Şi-am savurat...

Vreau să scriu aici, să scriu ce-o fi, fir-ar, numai să scriu. Deşi nimeni nu e o bligat s-o ştie şi nici nu mi-ar plăcea aşa ceva, acuma scriu un protest împotriva tăcerii mele.

Tot ceea ce văd în jurul meu percep ca fiind maron-mocirlos cu intarsii de gri. De gri cu bule. Tot ceea ce aud în jurul meu percep ca pe un pumn în gură. Şi toată revolta mea se stinge la trei secunde după  ce s-a aprins, metaforicele extinctoare cu spray de inutilitate mare eficienţă au, tam-tam. 

-prefăcătoria cu cele mai bune intenţii, cele cu care dracu’ ştie cine-a pavat Iadu’ ;

-vorbele de să fie bine ca să nu fie rău, că dup-aia rămâne cum am vorbit în particular;

-"şopârliţele" de tip new-secu’ pentru uzul utilizatorului de duzină ;

-piţipoancele cu diplomă şi de altceva ;

-madamele cu şcoli de questii de bioenergie de la trei în sus, cu comportament de momâie cuplată cu Universu’-ntregu’ şi vaste cunoştinţe de prim-ajutor în cazuri de miocordită de reflux;

-bărbaţii cărora le e suficent că sunt bărbaţi, orice altă legătură cu orice alt subiect  fiind amănunte;

-iubirea de semeni  care n-au salariul mai mare ca al iubitorului;

-iubirea de semeni care-au votat ce-a votat şi iubitorul;

-iubirea regională, în interiorul căreia habar n-am dacă Banatu’-i fruncea, cert e că regatu’ e cu Mitici carele din cauza lor e cum e şi nu e bine, că dacă era bine era, în mod cert şi inutil de argumentat, din altă parte, din partea care treb’e.

Astea mă fac să tac, pentru că m-au făcut să înţeleg că orice-aş spune e inutil .Şi ar mai fi, d-astea. 

 Poate mâine. Sau poate că nu.

Huo virtual, mulţumesc virtual

La naiba. Asta e o zi în care îmi doresc ca virtualul să nu fi existat.

Undeva, în virtual,o româncă plecată din România să-şi facă o viată altundeva  spune despre români că sunt cerşetori.

Altundeva, dar tot în virtual,o româncă plecată din România spre catwalkuri italiene în încercarea, probabil , de a-şi face o viaţă altundeva, îşi manifestă dorul faţă de "her babies", adică Oţu’ şi Aşi, pisicile de la mine din dormitor. Pe care nu le-am cerut dar de care mă îngrijesc.  N-am ştiu că sunt şi  "her babies" că altfel i-aş fi cerut pensie alimentară.

Şi asta e o zi în care n-am chef să mă gândesc că există şi români cerşetori. E o zi în care n-am chef să mă gândesc  că fiecare îşi are dreptatea lui. Am doar chef să trag măcar două şpiţuri la câte două ţurloaie sau, măcar, două castane în două capete de românce ăăă...meritorii.

Retractez. Mulţumesc, totuşi, virtualului, pentru că există  ca să mă pot "vărsa" , uneori.

Yellow

Gosh, femeia deşteaptă... Fermecătoare, misterioasă, când îţi aruncă ea o vorbă inteligibilă pe jumătate, pe fix jumătatea care trebuie, e ca şi cum...ca şi cum ai vedea-o intrând în valurile mării, în sens invers traseului lui Venus, dar ce contează sensul deplasării dacă are costumul acela de baie galben şi îţi aruncă acea privire chemătoare, pe sub gene... Nici măcar nu fâlfâie din ele, din gene, adică, asta e metodă învechită, femeia deşteaptă actualizată te priveşte pe sub gene fix, căci ea este, nu-i aşa, conştientă de ea însăşi, de valoarea ei şi a costumului său de baie.

Femeia deşteaptă ştie când să intre în valurile mării, îşi zise. Nu intră ziua,deodată cu toate celelalte, sub raze relevante ale soarelui, nu. Ziua are alte treburi, goleşte plaja de adversari. O privise, amuzat, aproape o zi întreagă, cum calcă ea elegant  peste feţe feminine  dar nu neapărat, trecând, în goană, peste cearceafuri. Metodele de călcare erau fault dar nu comentase nimic, îi plăcea, ştia că aleargă pentru el şi numai pentru el şi pentru curăţărea plajei lui şi asta îl făcea să simta o căldură undeva, în regiunea fiinţei ...
Pe zi, EA nu-şi îmbrăcase costumul de baie galben, nu era încă vremea, pe zi pieptăna plaja îmbrăcată în salopeta de lucru, decoltată pe jumătate, pe fix jumătatea care trebuie.

Acum venise, în sfârşit, seara. Privindu-i costumul de baie galben îşi dădu seama, cu o bruscă revelaţie-căci nu-i aşa, toate revelaţiile sunt bruşte- că ea avusese dreptate. Tot timpul a avut dreptate. Călcatele alea pe faţă erau nişte trădătoare, nişte hoaţe, nişte proaste, cum mama naibii nu-şi dăduse seama de asta înainte de a o cunoaşte pe EA, înainte de a o aduce pe plaja lui, înainte ca el să-i vadă costumul de baie galben, cel pe care i-l arăta numai seara, la lumina lunii...

Luă smartphone-ul, îl puse pe webcam şi îşi privi limba. Era întreagă, nu-şi amintea să fi căzut în ea şi să şi-o fi scrântit-o, aşa cum spuseseră insinuanţii lui de amici. Că... şi cu ăştia avea EA dreptate... Şi, oricum,  venise, din nou, seara. Nimic nu mai avea importanţă.

Salopeta

După 30 de ani de muncă, o luni pe care-o stai acasă tu fiind în concediu... nu ştiu...parcă e incomodă, parcă eşti într-o haină care ţi-e puţin strâmtă dar pe care n-ai da-o jos de pe tine pentru nimic în lume. Ştii tu că îţi stă bine cu ea. Asta cu "îţi stă bine cu ea" e uşor de explicat. Parcă nici nu m-aş băga să zic nimic despre asta şi să plictisesc eventualul "cititoriu", că "auditoriu" nu pot să-i zic. Aş putea însă să enervez "cititoriul" şi să tastaturesc despre "de ce e strâmtă". A, nu, nu, dă-i încolo de bani de concediu, cu asta m-am împăcat şi trag speranţe pentru "la anu’ " . 

Este vorba despre faptul că ţi-e greu să accepţi că majoritatea lumii e la serviciu şi tu stai acasă ca o beşniţă, bându-ţi cafeaua la o oră la care, în mod obişnuit, îţi iese sufletul alergând spre sediul firmei, na, că loc de muncă sună fie cam de lemn şi tristă amintire, fie a posibil trist viitor dacă prinzi o luni pesimistă cu gust de drob de sare. 

Mda. Mda şi la naiba, nu toţi suntem întreprinzători sclipitori, harnici, norocoşi , tupeisto-îndrăzneţi şi simultan cinstiţi. Unora ne trebuie un loc de muncă la mai sus citaţii, cu scopul principal de a ne achita taxele şi facturile la utilităţi-dar ce-mi veni cu asta...

Am o grămadă de lucruri de făcut dar nu şi shopping, ce chestie, că aşa-i omul, mereu are chef numai de lucruri "care nu se poate"... Plus că, oricum, se zice că nu-i bine să dai bani lunea. Ceea ce, de data asta , cumva într-un mod pe care îmi vine greu să-l explic, mi se pare o fericită potriveală.

Să m-apuc de cămară ? Să m-apuc de bibliotecă? Am şi eu două obiective clare în concediul ăsta şi n-am chef de niciunul. Să mă trântesc la loc în pat ? Parcă nu-ţi vine să te trânteşti la loc în pat, îmbrăcat într-o haină puţin strâmtă, chiar dacă îţi stă bine cu ea...  După 30 de ani de muncă te simţi nu neapărat mai lejer...  dar parcă mai liniştit, "în salopetă"... 

Filă de jurnal

Ieri am văzut în metrou un tânăr între două vârste ale tinereţii care semăna cu John Malkovich, fix. Fascinant de văzut aşa ceva pe viu.
BaboO ! Ar zice fii-mea dacă ar ştii ce scriu eu aici şi nu vreau să mă gândesc la ce ar zice sor-mea sau, mai exact, la cum ar face ea ca Anna care se holbează la tânărul cam aşa ca Madame de Tourvel.

Mă curentează scaunul ăsta de la birou cu banda lui metalică. Probabil că mă încarc electrostatic de la tastatura .Electromobil cred că mă încarc de la balustrada scării, că de aceea mă curentează butonul metalic de la interfon de fiecare dată când vreau să deschid uşa. Mda, bat câmpii .Scuză : de aceea am blog.

Ctrl/D că mă duc să-mi fac două sandvich-uri.

Azi e ziua lui V, băiatul surorii mele. Ăsta seamăna cu Keanu Rives, din ce în ce mai mult.

Şi azi îmi iau tot blugi? Ctrl/D că mă duc la duş.

Mda. Acest post ar trebui să aibă titlul :" Dimineaţa unei femei a zilelor noastre între două vârste (la femeie mă refer, subliniez deoarece nu era clar) care abia se abţine să nu dea un telefon la job şi să spună că e răcită rău, dar foarte rău şi nu poate veni să presteze astăzi dar se abţine deoarece se teme că ar putea răci, pe bune, dup-aia, pentru că aşa i se întâmpla ei când trage tromboane" .

Ctrl/P că e îngrozitor de târziu. Ce e târziu? Ceasul, ceasul e târziu, ctrl/P

A little later edit : extraordinar, ce mi-a ieşit! Cum oare aş putea să mai susţin că eu mă simt bine cu vârsta mea actuală, poate chiar mai bine decât cu alte vârste, tot ale mele şi că asta e chiar adevărat ? :)

Remake

Strâmbuliţe, şopârliţe, vorbuliţe cu pretenţii de vorbe de duh.Le resimţi ca pe nişte aşchii subţiri ce-ţi intră pe sub unghii. Ca pe nişte degete strâmbate de reumatism, cu unghii lungi şi roşu vopsite, care te apasă pe butoane. Cu cât ai mai multe butoane la vedere, cu atât mai multe degete vei vedea răsărind, cam aşa cum le vedea fii-mea în clasa I, când venea plângând pe drum de la şcoală pentru că nişte băieţi îi trânteau canadiana pe jos, în vestiar. Din ce plângea mai des, din aceea canadiana trebuia mai des spălată.

Cred că toate şopârliţele se adună, periodic, într-un loc din Univers pe care l-aş numi "Căsoiul Bântuit al Micilor Şopârle ce fost-au Lele cât au fost Ele". Se strâng pe niveluri, într-un soi de cluburi formate ad-hoc pe categorii şi, după ce fac o canastă, încep să depene amintiri ale gloriei apuse, ale zilelor lor bune când, proaspăt sosite de la coaforul-stilist şi de la croitoreasa de rochii de mătase, îşi dădeau în stambă cu volane pe arena circului.
"Ce i-am zis-o, machere, lui madam Boiereasca la madam Burghezesca în ziua aia când a primit în salonaşul Louis XV” , "ce l-am înfierat pe Pecerescu al doilea în şedinţă", "ce i-am tras-o lui Multinaţionăleanu în team-building" , "ce comment i-am pus lu’ ăla pe blog de-a şters blogu’ dup-aia".

Şi apoi, cocotele bătrâne, fleşcăite si inutile, încep să se apese pe butoane, la întâmplare, din obişnuinţă şi între ele, un Căsoi al Şopârlelor dispare prin implozie făcând loc altuia.

Alţi actori-fantomă, aceleaşi scene. Remake.

Cică joia nu îmi merge tocmai rău...

Mda. Am avut o zi relativ bună.

În primul rând pentru că a mai slăbit ritmul la job. Acum îmi dau seama...am "dus" mult, mult şi concentrat, de la mijlocul lui martie până la sfârşitul lui mai.

În al doilea rând din cauza unui răspuns primit la un mail pe care...numai eu aş fi putut să-l scriu. "You need skills..." mă rog, trebuie să te pricepi ca să scrii ceea ce am scris eu ieri unui colaborator...Acuma nu ştiu dacă întâmplarea s-a întâmplat pentru că în birou tocmai venise în vizită o colegă aflată în concediu postnatal, nu singură ci cu cel mic în vârstă de 6 luni şi după vreo 5 minute de stat acolo celui mic i s-a dat biberonul cu ceai sau pentru că pe tastatură s nu e foarte departe de r...dar totuşi, să foloseşti s in loc de r în exprimarea "am o rugăminte"... în fine, pentru asta trebuie să ai talent .Norocul meu ca mailul nu era cu cc la şefu' că probabil n-aş fi scăpat de miştouri in veci (asta în cazul bun), ci doar la o colegă . Colega m-a sunat în hohote de râs şi m-a rugat să recitesc mail-ul transmis, l-am recitit şi nu mai ştiu dacă râdeam sau plângeam în hohote când l-am sunat pe colaborator. Nu ştiu de asemenea dacă este relevant faptul ca acel colaborator este din Iaşi şi nici ce anume mi-ar fi scris un colaborator din Regat...dar omul mi-a răspuns cam aşa : "în attach veti găsi răspunsul la cerere... (da, cu tot cu cele 3 puncte)

În al treilea rând eram cam drăguţă cu bluza aia cu carouri.

Şi în al patrulea rând afară e răcoare şi s-ar putea chiar să dorm bine.

Adevărul e că…

Nu s-a întâmplat nimic bun, nici mie, nici cunoştinţelor mele, mai mult sau mai puţin virtuale. Nici n-avea când...tocmai acum, de zilele muncii, ale micilor, ale berii, ale concursurilor cu premii organizate prin parcuri, ale weekendului prelungit la mare, ale...

Un mare bine şi şanse egale nu există decât în vorbe. Dar cer oare prea mult...dacă vreau să mai ştiu şi altceva decât cenuşiu, greu, fals, lipsit de rost?

Mă prostesc şi fac tumbe numai să nu mă agaţe iar nimicn/arerostul.

Da, de fapt, acesta e adevărul. Tumbele mele m-au obosit. Nimicn/arerostul e parşiv.

Rrătăcim într-o marre deee...

Atât.

Vad priviri

Povesteam pe undeva ca am avut parte de gesturi, de gesturi frumoase, dezinteresate.
Omul are parte de de toate in viata lui.Astazi, draga jurnal, ti-as aminti de priviri. Da, de acele priviri fie amuzate, fie intelegator-blando-protectoare, fie batjocoritoare de care am parte cand incep sa ma agit pentru ceva. Pentru ca nu vreau, de exemplu, sa ajunga in depozit ceva "etichetat" cu scotch scris cu marker-ul daca tot exista soft si etichete pentru cod de bare. Nu, nu vreau sa ajunga nici macar 1 (una)nenorocita de anvelopa rulata sub forma asta la depozit.Si sa nu vina nimeni sa-mi spuna "lasa, mai, ca merge" sau "lasa mai, ca nu stie nea M", sau "de ce te agiti, e clar ca nu e treaba/vina ta", sau "du-te mai ,acasa, e trecut de 5".
Sa nu vina nimeni sa-mi spuna ca ma rup in figuri daca spun ca mi-as fi dorit sa am posibilitatea de a merge la munte in acest weekend si sa o refuz pentru ca trebuie sa merg sa votez, pentru ca as fi avut eu pe cineva de votat, neaparat, si asta ar fi fost important, mai important decat o super-oferta pentru un sejur la munte.
Sa nu vina nimeni sa-mi spuna ca ma rup in figuri daca eu nu consider ca Ziua Nationala a tarii mele e doar o "zi libera"."Voi lucrati pe intai?.Da, lucram."
Sa se duca in puii mei toti blazatii pe care i-au blazat altii, aia, ceilalti .
Sunt caraghioasa? Ma agit? Sunt la PMS? Sunt figuranta? Ma dau interesanta? Sunt fraiera? Ma intereseaza tot felul de prostii in loc sa-mi vad interesul de-o plasma si-o masina adusa "de afara" pe care sa ma zbat s-o inmatriculez pe numele cuiva cu certficat de handicapat ca sa nu ma coste cat nu face, fir-ai ei ai naibii cu Euro2/Euro3 ?
Sunt "dusa" pentru ca vad priviri, adica ceva similar cu a auzi voci ? Da, sunt "dusa", tocmai am observat o privire .As putea s-o redau printr-un dialog:
Privirea : -Ce-ai draga, ce te-a apucat, care-i problema? Tie ti-e bine?
Eu: -Da, mi-e bine, nu mor de foame.
Privirea: -Pai si-atunci...ce te agiti atat? Hai, treci pe la mine ca ieri am primit de la unu’ o tzuica buna de Zalau si un pachet de Jacobs de 250.

Ce puii mei mai vreau şi eu ?

Vreau să am încotro, in ţara mea. Atât.

Copiii aruncatorului cu morcovi

As vrea sa nu mor inainte de a intelege ce pot sa fac eu, concret, pentru a schimba ceva.Iau un exemplu simplu si anume, morcovul aruncat de la etajul 10 care a trecut la 2 cm. de capul meu, situatie care m-a enervat ingrozitor (oricum imi sare capacul repede), cu atat mai mult ca nu era prima data, alta data fusese o punga intreaga de gunoi cu care se dorea a se nimeri, prin aruncare de la etajul 10, o chestie numita melc de gunoi, adica o incinta in forma de melc ce contine pubele.
Revin la morcov.Bineinteles ca am zis vreo doua cat sa ajunga pan’la zece .As fi putut...eu, stiu, sa fac altfel : sa tin un lung discurs moralizator sau mobilizator.Sau sa pun un banner pe melc, ceva de genul: aici se arunca gunoiul dupa ce mai intai ati luat liftul si ati iesit din bloc cu punga de gunoi in mana. Sau in dinti.Si sa n-aud ca e liftul defect.
Zic: pai daca ala ce da cu morcovi de la etajul 10 are si copii, probabil ca acestia sunt deja niste mici lansatori de morcovi.
Poate, doar poate...daca acei copii se vor maturiza intr-un mediu in care morcovii aruncati NU MAI REPREZINTA O OBISNUINTA, s-ar putea ca, la urmatoarea generatie sa se observe o imbunataire.
Bun. Asta ce inseamna? Inseamna ca nu trebuie sa avem morcovi pe trotuare.
Ca sa nu avem morcovi pe trotuare, ar trebui sa nu-i mai arunce nimeni.
Daca totusi exista morcovi pe trotuare, hotii prinsi (in opozitie cu negustorii cinstiti) ar trebui amendati (parerea mea), o data, de doua, de noua ori. In al doilea rand, cei care se ocupa de aplicat amenzi, ar trebui sa le si aplice (in opozitie cu bagatul unei spagi modice in buzunar). Ca sa evitam bagarea in buzunar a spagii, ar trebui ca cei insarcinati cu amendarea sa fie: 1.hoti prinsi (in opozitie cu...); 2.bine platiti (in opozitie cu...) Oricare din variante presupune cheltuieli.
Iar noi...n-avem bani, mah, n-avem bani!! Si daca n-avem bani, cum mama dracului sa avem constiinta sau macar bun simt? Ha? Cum mama dracului sa creasca...poftim, nu copiii nostri...ca azi sunt darnica, dar nepotii nostri macar, intr-un mediu lipsit de morcovi?
Propun ca, daca n-avem bani, sa dormim pe morcovi.
Bun, m-am lansat intr-o tirada, mi-am spus oful, ma simt mai bine, pot spune ca mi-am facut datoria si aproape am rezolvat, din punctul meu de vedere, problema morcovilor stradali. Adica eu am zis, da? Adica am luat atitudine...
Ar mai fi cateva lucruri de facut, dar pentru asta as vrea sa inteleg , inainte de toate, ce pot face eu, concret, pentru a schimba ceva.
Nu vreau sa schimb lumea.Nu. Vreau doar sa nu mai ploua cu morcovi, macar peste nepotii mei.