Vedere de jos a unei roţi pătrate

Motto : Fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată 

Se poate întâmpla, uneori, să-ţi simţi sufletul un copil mic şi febril pe care crezi că trebuie să-l protejezi cu trupul tău . Pentru că eşti nevoit să ieşi cu el afară, în ploaie şi vânt, şi pentru că uneori afară nu-i decât ploaie şi vânt. Şi-atunci îţi strângi braţele ce ţin pruncul-suflet şi îţi gârboveşti spinarea pentru că aşa „crede”  trupul tău că-i face sufletului cazemată. Poetic  pân-aici. Păi da, şi e momentul să stric poezia şi să-ţi pun c-ai pus-o. Dac-ai ieşit în ploaie şi vânt cu spinarea gârbovită-nu contează motivul- ai pus-o, prietene. De fapt, pentru ceilalţi poate să fie soare şi vreme de plecat în vacanţă, nu contează, contează doar că spinarea ta gârbovită-nimeni nu ştie şi nici nu trebuie să ştie de ce- e tentantă. Unii, aflaţi ( în accepţiunea  lor), pe o treaptă inferioară ţie, îţi vor folosi spinarea drept treaptă de urcat mai sus. Alţii, aflaţi ( în accepţiunea lor)  pe o treapta superioară ţie, vor avea nesperata ocazie de a juca tontoroiul pe spinarea ta, într-un soi de " ia uite-mă, lume, şi ia de te uită ce prost e gârbovitul ăsta şi ce loc de bătută e pe spinarea lui, hai, care mai doreşte, care mai pofteşte... " 

În viaţa mea n-am văzut o roată pătrată dar e bună de licenţă poetică.  Şi de măcar trei minute de proiectată în viitor măruntă satisfacţie de care să te simţi vinovat ulterior.  

Sevrajul

Era seară când mi-am dat seama că nu sunt buricul pământului şi că, de fapt, niciodată n-am fost. E drept, nu m-am prins imediat ce se întâmplă, în prima fază am crezut că s-a luat curentul şi m-am repezit  să scot frigiderul din priză. Din camera mea şi până în bucătărie înjurasem deja toţi proştii şi incapabilii ce compun restul lumii, inclusiv pe cei care n-aveau nicio legătură cu energia electrică, doar am zis că pe toţi, nişte nesimţiţi. A fost putin şocant să constat că frigiderul funcţiona. Am stins şi am aprins de câte trei ori neonul din bucătărie ca să mă conving că în casă e curent electric. A fost ciudat, foarte ciudat, pentru că dup-aia m-am dus să verific şi robinetele. Apa curgea. M-am uitat pe geam, copacul era tot acolo, blocul vecin tot acolo şi un nesimţit trecea pe stradă, nesimţit, am zis, dar încă nu pricepusem exact despre ce era vorba. Nu mai ţin minte exact, dar e foarte probabil că m-am gândit că nesimţitul respectiv e şi prost, ce era să fac, era unicul om care a trecut în acel moment prin dreptul geamului meu taman când mă uitam eu pe el, pe geam, zic. Coroborând, am ajuns la conluzia că Universul continua să existe deşi simţeam că îmi scăpase de sub control. Un prost, şi ăsta, că vă zic, nu mă prinsesem încă ce se întâmplă dar începeam să am o bănuială.

Ce să vă spun, a fost greu, foarte greu, nu doresc niciunui buric al pământului să treacă prin ce-am trecut eu. 

A fost ca un soi de sevraj. Oriunde mă uitam, nu mă mai vedeam pe mine îmburicându-mă, cum altfel decât  în folosul omenirii, ceea ce mă debusola complet, de fapt nu mă mai vedeam nicăieri şi nu înţelegeam cum de mai funcţiona fără mine orice avea de funcţionat. Nişte evident că nesimţite şi proaste mecanisme funcţionau şi făra să le butonez eu, e drept că altfel, pot să vă spun şi de ce, în caz că n-aţi înţeles încă. Ba, mai mult, unele mecanisme aveau tupeul să funcţioneze chiar mai bine, dar în timpul sevrajului nu am putut să recunosc aşa ceva, că mi-era prea rău. Cum vedeam un mecanism funcţionând, cum mă lua tremuratul. Nu ştiu exact de ce, dar presupun că de frică. Îmi dădeam seama că trebuia să mă confrunt cu răspunsul la întrebarea : dacă nu mai sunt buricul pământului... atunci ce sunt şi care mi-e rostul ? 

Să scriu

Vin de la un parastas, locaţie : un etaj mai jos.

Mama, care a rămas acasă, către mine : " Cum şi când oare am devenit eu atât de nesociabilă ?" Eu către mama : " Şi eu, mamă, sunt nesociabilă " . Mama către mine  : "Cum adică ? Tu te vezi cu oameni. Măcar că mergi la serviciu unde întâlneşti oameni, alţii decât cei apropiaţi, decât cei din familie. Oamenii aceia poate chiar te apreciază, unii poate chiar ţin la tine... ".

 Diagnosticul mamei e Alzheimer, gradul II. Aşa încât i-am spus doar atât  :"Mamă, serviciile, locurile de muncă, nu există pentru ca oamenii să fie apreciaţi. Ele există pentru ca oamenii să fie folosiţi".

Norocul meu că mama s-a luat cu altceva, de pe la TV. Aşa încât am venit aici, să scriu. 

Sau aşa ceva...

Şi acum, deoarece ne simptem în stare şi nemernicul de exagerat simţ al ridicolului nu ne aleargă cu un măturoi sau călare pe el, hai să scăpăm prin bălării în locuri în care, teoretic, nu ne vede nimeni, cu un sentimentalism.

Ta-taaam...

Încă una şi...

Eu mai bag una "din muzica popoarelor" şi pe urmă mă potolesc, am să scriu despre lucruri frumoase, vise împlinite, libertate de alegere şi alte asemenea, poate mă conving. Sau, eu ştiu, poate am să scriu despre vreme.

Poate termin , între timp, de răs / para citit  "Plânsul lui Nietzche" de Irvin D. Yalom, o carte pe care o răs /para citesc pentru că mă întorc la ce-am citit şi citesc în continuare, e un neaşteptat curs de psihanaliză care mă pasionează al naibii ... ar fi trebuit să-l citesc mai demult... Am, totuşi, o satisfacţie : n-am înţeles greşit ceea ce am înţeles citind picul de Freud ce l-am citit. Nu, sunt chiar două satisfacţii : voi avea şi curaj să citesc Nietzche,  thanks, mr. Yalom.

Ce-are asta cu "muzica popoarelor"  de mai jos ? Hihi, ar trebui să mă psihanalizeze un priceput ca să priceapă...

Păi... cum să fie ?

Azi noapte nici n-am dormit. M-am uitat, de nebună, la "Person of interest", nu ş’ câte episoade. Pe urmă a venit ploaia aia de s-au rupt norii cu ea şi am închis repede geamuri, pe urmă am dormit un pic de s-a făcut ora 10, pe urmă am băut două cafele pe net şi pe urmă m-am dus pân’ la Mega să iau iaurt şi îngheţată şi  pe urmă, adică acuma, nu-mi vine să fac nimic, deşi am multe de făcut prin casă. Nu sunt o gospodină, vai mie. Nici măcar gospodară nu sunt, asta ca să inventez un cuvânt şi să-l fac găleată de turnat cenuşă în cap cu el, să vadă lumea şi să ştie de ce neşte treburi, adicătelea săraca de mine, am şi eu motive, aşa sunt eu... 

Nu, nu sunt o gospodară,  nu le am pe alea cu iarna car şi vara sanie. Nu sunt gospodară nici la bani, nici la cuvinte, nici la sentimente. Sunt un fel de soldier of fortune, la toate alea. 

Şi morile de vânt, vu-vu.

"Thougt blindness is confusing, It shows that you' re not here". Nu-s aici, nici bărbatul meu prieten, nici banii din cont cu care să plec să văd lumea, hai nu lumea, dar măcar Brno în vreme de etapa Moto GP , lăsaţi Australia, lăsaţi Pirineii... 

Ah, da, tata,  The soldier of fortune, ne-a lăsat casa asta plină de cărţi şi alte tâmpenii din care nu ies bani. Mă rog, ceva mâncare în frigider este şi avem, eu şi mama,  ţigări pentru încă vreo trei zile. 

Sigur-sigur nu-s o gospodară. N-am ştiut să gospodăresc alea, toate alea. Dar pentru că inexplicabilul echilibru probabil că există, ştiu sigur că dacă mâine aş ajunge în stradă cineva m-ar culege de acolo, m-ar lua şi la bătaie verbală pentru că n-am spus-fi-mi-ar prostul obicei de orgoliu- cu ce mă confrunt, la buzunar sau la nervu’ capului. Nu ştiu ce-am făcut s-o merit, sunt doar o soldier of fortune căreia fortune i-a dat un copil şi-o sora şi prieteni. Şi cronologic, deci înainte de toate, nişte părinţi tip soldier of fortune.

A fost un răspuns, dat de mine mie însămi, la neaşteptata  întrebare cum e să fii singură, ha- ha. 

Eventual

Da’ mai terminati, măi nene, cu prostiile, care cum are o stare mai specială, care cum tronc ! cu ea pe bloguri, pe FB, pe d-astea.

Dar ideea e că nimeni nu obligă pe nimeni la nimic... Nici să vadă, nici să înţeleagă, nici să afle vreo informaţie sau vreo questie pe care, la o adică, o putem băga la  "culturale", la "din muzica popoarelor" , eventual traduse, la d-astea...

Un huo, anticipat

Androizii, inteligenţele artificiale cum ar veni, vor fi cea mai nenorocită invenţie pe care o va fi creat mintea umană. Dar nu din cauză de ce zice Vernor Vinge în "The coming technological singularity", nici din cauze ce se prevăd în cărţi precum "Visează androizii oi electrice?" a lui Philip K. Dick sau în "Neuromancer"-ul lui William Gibson.

Neah, nu de aia, vă spun eu de ce : ăştia, de-a lungul istoriei lor,  vor fi cele mai perfide entităţi- că nu ştiu altfel cum să le zic-  şi iată de ce, să ne facem că ei există deja şi că facem un mic istoric, iaca : la început, pe când doar se prefigurau şi autorii de romane cyberpunk cică băteau câmpii despre inteligenţele artificiale, androizii ăştia se numeau computere, şi ai naibii nu vroiau să munceşte singuri după ce îi apăsai butoane, trebuia să mai şi faci lucruri în locul lor, adică trebuia să judeci tu ce / cum  le dai să calculează. Sufereau de boala GIGO,  boală intentionat ţinută ascunsă de o elită ce făcea pe dăşteapta, boala Garbage In-Garbage Out, rahat băgai computerului în creieri, rahat scotea, fără să ţină cont de faptul că tu erai la butoane. Trebuia să verifici, să adaptezi cerinţele tale la posibilităţile lor. Trebuia să le ceri corect ca să-ţi dea rezultate valabile.  

Pe urmă s-au făcut androizi, au început să gândeşte singuri şi ne-au răpit locurile de muncă. 

Huo, anticipat ! 

Cu mulţumiri hârtiei virtuale

Aş vrea să menţionez că prima dată am vrut să scriu ceva scurt pe Facebook, apoi m-am răzgândit şi, dacă nu se va deduce de ce, voi fi nevoită să dau următoarea explicaţie : vroiam să scriu ceva mai lung dar pe Facebook nu se scrie lung, iar dacă cineva se va gândi că nu ăsta e adevăratul motiv şi că eu am lungit degeaba povestea numai ca să n-o scriu pe Facebook, treaba lui. Sau a ei. Sau a lor. Whatever. Proxy or not. Damn, whatever trebuia să scriu pe Facebook, aici ar fi trebuit să scriu în fine. Nici damn n-ar fi trebuit să scriu aici, aici ar fi trebuit să scriu la naiba. Damn, la naiba cu oamenii indecişi care şi-au lăsat adrese de e-mail în mai multe locuri, aceleaşi sau tot alea, adrese de e-mail, zic, nu spaţii virtuale. Sau... a lor, în fine, whatever. Despre proxy ...cu proxima ocazie.

Ieşisem din birou la o ţigară, evident, luînd şi mobilul cu mine. Uneori, drumurile noastre toate, sau whatever în fine, unele dintre ele, se nimeresc a fi făcute în momente care...  vreau să spun că m-am dus întâi la toaletă. Şi Universul, stelele însele şi probabil încă ceva foarte mărunt în raport cu precedentele au făcut ca tocmai când să trag apa m-a apelat, a treia oară, numărul acela ce nu-l am în agendă şi care mă mai apelase anterior ( evident că de două ori )dar apelul se întrerupsese. Iată-mă în faţa unei dileme : să răspund sau să trag apa? Uneori, cum ziceam... Am răspuns cu-o mână (hihihi ) şi am tras apa cu cealaltă. Cine era la capătul celălalt- era sa zic al firului ? Ahhh  ! ce mi-ar plăcea să prelungesc momentul dar, întrucât nu ştiu cum s-o fac, am să spun direct că era un tânăr de la o firma de asigurări de viaţă, care a sunat să mă informeze despre o ofertă de care ar fi bine să ţin seama  - nu se ştie niciodată cum traversezi tu aşa visător starda şi dă vreo maşină peste tine, că aţi văzut şi dvs. ce de accidente  stradale s-au întâmplat în utima vreme, vedem cu toţii la TV, nu-i aşa - sau cum poţi să afli într-o zi ce bolnav erai şi nu ştiai , bine,  întâi şi întâi mi-a mulţumit pentru că sunt client fidel al băncii la care firma la care lucrez îmi varsă ( făra a produce inundaţii) salariul, chestie pe care am lăsat-o cum a căzut şi mi-am asumat în mod incorect  toate meritele nedorind să-l contrazic  pe tânărul respectiv, mai ales că îi râdea vocea, mă întreb dacă asta nu o fi avut  vreo legătură cu faptul că am tras apa. Bine, trebuie să menţionez că am şi plusat, aflându-mă eu într-o dispoziţie de durut la 5 metri (virtuali, că în toaletă nu era loc) în spate de orice, într-o dispoziţie în care aş fi putut să creez vorbe de meme Aunty Acid pe bandă, vreau să spun că am plusat prin aceea că, întrebată fiind ( după ce am tras apa) dacă  pot acorda câteva minute, am răspuns că da, dar să mă aştepte puţin, după care am pus telefonul pe marginea chiuvetei şi m-am spălat pe mâini. Dacă îmi râdea şi mie vocea? Ei bine...nu! Tocmai ce am menţionat în ce dispoziţie eram, nimic nu-mi putea cădea mai bine decât o serioasă conversaţie precum cea în cauză. 

Să dau amănunte ? În fine, era ceva cu vreo 3 miliarde ( vorbesc de lei vechi ca să dau eventualii cititori pe spate), evident asta în cazul în care m-ar lovi maşina sau alte situaţii teoretic nedorite dar practic cică bănoase şi, pentru asta... ce trebuia să fac eu? Să platesc 33 de lei noi pe lună ( zic în lei noi ca să las ţuţ eventualii cititori ), nu ştiu cât timp că m-a pufnit râsul şi i-am lăsat omului adresa de email (pe care o ştia, oricum, că e cârlândî cu banca ) să-mi trimită oferta care ofertă teoretic era valabilă doar la o discuţie telefonică dar... mă rog, mergea şi aşa, având în vedere că urma să mă sune dup-aia, după ce aş fi studiat oferta, adică mâine pe la aceeaşi oră, oops, mereu înainte să plec de la serviciu trec pe la toaletă.

Mulţumesc  hârtiei virtuale pentru că m-a suportat şi închei, din nou, apoteotic : 

Run, tanti, run...

Abia recent mi-am dat seama că toată chestia asta a avut ceva de Forrest Gump.

Cam cu vreo două luni în urmă....Era o noapte de vineri în care nu mă puteam linişti, nu-mi puteam aduna gândurile care se învârteau de nebune ca bilele de la 6 din 49, nu puteam da jos de pe mine, mai exact de pe ceea ce numesc suflet al meu fără să ştiu exact ce-i aia, greutăţi - pietre de moară.Încă puţin şi m-ar fi strivit pereţii camerei mele sau canapeaua pe care mă chinuiam să adorm s-ar fi strâns brusc şi m-ar fi strivit  ca pe o muscă prinsă din greşeală într-un loc în care un mecanism a cedat. 

Ieşi, ieşi, ieşi, un îndemn venit nu ştiu de unde, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat şi în faţa uşii mi-am dat seama că este, totuşi, trecut de miezul nopţii şi că, dacă de una singură fiind nu mi-ar fi păsat prea mult să fiu pe strazi la ora aia, n-aveam voie să-mi sperii bătrâna şi fragila mamă zbunghind-o în felul ăsta pe uşă. M-am întors în camera mea deşi nu-mi doream nimic altceva decât să alerg, să alerg de nebună  măcar cât m-ar fi ţinut suflul, să mă opresc şi apoi să alerg iar. M-am spus însă că dacă, oricum,  am amânat sau am pus de-o parte pentru foarte mult timp, poate chiar pentru tot timpul vieţii mele atâtea dorinţe, nu mai conta şi asta pentru care amânarea ar fi fost doar până a doua zi dimineaţă.

Şi iată cum, începând cu o dimineaţă de sâmbătă de iunie, am ajuns să mă număr printre alergătorii / mărşăluitorii  de toate vârstele care se întrec cu ei înşişi în parcul de lângă casa mea.

----------------------

M-am întrerupt, să văd ce mesaj am primit pe mobil. Era de la bancă, mi se reaminteşte că luni am de achitat rata, îmi vine să dau un reply la modul "ho, că ştiu".

-----------------------

În dimineaţa aceasta m-am trezit devreme dar...ploua. Şi n-aveam nimic pregătit, rămâne să ies diseară, asta e. Desigur, e necesar şi-un gugălit pe tema jogging in the rain, să aflu cum fac alţii, eu sunt un începător, un cineva care abia învaţă tips and tricks-uri, asta pe lângă lucrul cel mai important : învăţ să-mi dozez efortul, să mi-l adaptez mie şi să mă adaptez lui, ştiu că sună ciudat, dar e ca şi cum aş fi un elastic pe care vreau să-l întind cât mai mult fără să-l stric prea repede sau să-l rup. E o experienţă deosebită pentru mine. Plus plăcerea de a inspira şi a expira privind lacul ce trece pe lângă mine - ca să zic aşa. Plăcerea de a lucra la aparatele din parc privind lacul pe care se mai nimereşte, în câte o dimineaţă, câte un caiacist. Plăcerea de a simţi soarele pe faţă şi pe umerii transpiraţi de bunăvoie, ha, de bunăvoia mea. Uneori şi câte un vânticel, atât de nepreţuit de plăcut. Eu, eu cu mine şi atât. Ah, da, şi cu GPS-ul, îmi face plăcere să ajung acasă şi, înainte de a intra la duş, să privesc harta minelui cu mine.

Nu ştiu... cred că în vinerea aceea am simţit nevoia restabilirii unui echilibru între psihic şi fizic, a unei egalizări a eforturilor, chiar dacă asta înseamna să le echilibrez undeva, pe o treaptă mai sus. 

Exteriorul mă apasă foarte rău. Pe lângă chestiuni de natură personală, familială, chestiuni cu care ne confruntăm cu toţii în diverse etape ale vieţii, e... lumea din jur. O lume pe care încep să refuz să vreau să o înţeleg, căreia îmi este greu să mă potrivesc, nu pentru că asta ar necesita un efort şi mi-ar fi lene, ci pentru că nu mai văd rostul de a face efortul . O lume căreia îi dedic un citat ce l-am găsit pe net şi pe care încerc să-l traduc din engleză : "Mi-au murit florile artificiale pentru că nu m-am prefăcut că le ud". 
Să-i dedic şi-un cânticel ? Hai şi-un cânticel, s-o dau apoteotică.

Povestea unui câine mic

Plânsul meu e un câine mic iar eu îi sunt o stăpână rea şi egoistă. Am început prin a-mi impune să nu-l arăt nimănui şi am sfârşit prin a-i scoate zgarda foarte rar şi a nu-i da niciodată drumul din curte.

Acum aleargă de nebun, în toate direcţiile, cât îi e lesa de lungă. Dar e prea scurtă.

Te umflă şi râsul. 

Cu drag, pe partea mea

Dacă n-aş scrie asta astăzi, probabil că nu mi-aş ierta-o. Şi dacă nu mi-aş ierta-o, n-aş dormi liniştită pe perna mea. Şi, de altfel, ăsta e locul meu de dat cu capul şi aşa va rămâne indferent de... hm. Indiferent .

Şi azi am de dat cu capul.

De fapt, în seara asta fi trebuit -mă rog, aşa plănuisem pentru seara asta -  ca după ora 18 să merg la alergat prin parc, aceasta fiind ultima mea descoperire în materie de "eu cu mine". Chiar vreau să scriu despre asta aici, repet că ăsta e locul meu de dat cu capul şi, în acelaşi timp, rampa mea de lansare " în ocean" a bileţelelor mele în sticlele mele, bine astupate în principiu. Dar nu astăzi. N-am mai fost la alergat, am alergat două beri sau... ele mă aleargă pe mine, nu-mi pasă.

Astăzi am de vorbit, eu cu mine, despre personalităţi. Nu despre acelea despre care citim în ziare sau pe net, zilnic, şi le numim "vedetă", cuvânt urmat de brand-ul aferent şi deţinător, cică, al fiinţei în cauză.  Ci despre acei oameni care ei înşişi sunt un brand, şi, pe chestia asta, se deţin. Nu scrie niciun ziar despre ei, poate doar o ameţită într-un jurnal personal pe net, citit de câţiva oameni şi ceva.

Se spune că dacă nu te urăşte nimeni, asta înseamnă că pe undeva ceva greşeşti, e o traducere liberă a unui citat pe care chiar şi eu l-am distribuit pe Facebook, într-un moment de adâncă ... de adâncă questie, deşi nu băusem nicio bere, ceea ce nu înseamnă că n-ar fi şi "veritas", beri beau rar.  Ce vreau să spun ? Dacă or fi şi oameni care te urăsc sau măcar nu te plac, asta nu înseamnă că nu-ţi laşi amprenta asupra locului în care ai fiinţat o vreme, cu cât mai lungă vreme, cu atât mai clară amprentă. Dimpotrivă, abia asta dovedeşte că ai lăsat un semn. 

Astăzi am spus "la revedere" de pensie , pe mail şi nu numai, unui om cu care m-am luat la harţă nu o dată dar cu care am putut discuta, peste o oră şi în linişte, problema asupra căreia ne-am hărţuit, uneori , poate ca la uşa cortului (asta eu). Unui om de la care am învăţăt multe, între altele că uneori ar fi trebuit să tac sau s-o zic altfel. Că uneori ar fi trebuit să număr până la 10, mai întâi. Că mai există, totdeauna, încă o variantă în care aş putea pune o problemă, doar că eu sunt ăla care n-a găsit-o pentru că n-a ştiut unde s-o caute. Că nu sunt singura care nu se poate suferi atunci când greşeşte, "fir-ar al dracului să fie, dar, na ! " , ca să citez.  Unui om în care l-am regăsit, uneori, pe tata, în aspectul său de şef de alţi oameni.

Uh. Mi-am vărsat oful şi mă simt de parcă n-aş fi băut azi nicio bere. Dar realitatea e că le-am băut, pe amândouă,  în cinstea domnului M.  Sănătos să fie şi, de ne-om revedea, cu drag va fi pe partea mea.  

Filosofeală de luni

Mă cam lasă un anume buton al deja bătrânului meu smartphone. Eu îl apăs, el ... nimic. Aşa încât trebuie să-l apăs-apăs...  Gândindu-mă că nu-i departe momentul în care am să-l apăs-apăs-apăs-apăs  zadarnic, m-a pocnit filosofeala care sună cam aşa : butonul pe care apeşi cel mai des se duce primul naibii. Şi nici mama tehnologiei, nici strănepoata speranţelor absurde şi nici măcar familia reunită a motivaţionalelor de hei-rup nu te scapă de ... concluzie. 

N-am !

N-am !

Da, n-am, să vezi drăcie ce-am păţit, am dat să fac ca zâna ta cea bună dar n-am găsit bagheta magică, posibil să o fi lăsat în pom ultima dată când m-ai trimis după dude. Am vrut să fac precum încărcătorul tău de energie pozitivă  dar am uitat că mâţa din sacul tău a clănţănit cablul data trecută. Am vrut să scot nişte iepuri de pe unde îi mai aveam pitiţi dar...ce să vezi ? Pălăriile erau toate mâncate de molii de la ultima ta invazie şi, să vezi altă drăcie, se pare că iepurii magici nu rezistă  în medii ostile.  

N-am, deci.

A, dar dacă vrei şi nu poţi altfel ... pot să încerc să mă prefac. Cuvinte încă mai am prin buzunare, rătăcite printre dude, bucăţi de cablu, praf de pălării şi răhăţei de iepure.  "Take it or leave it", mi-e egal. 

Confesiunile unui perfecţionist

PERFECȚIONÍSM s. n. 1. Tendință de a atinge perfecțiunea. 2. (Med.) Tendință maladivă spre perfecțiune, care, ignorând, eliminând realizările parțiale, frânează orice realizare.

(DEX) 

 

Cel mai simplu e să plusezi cu punctul 2 şi să mă treci, în mintea ta,  în categoria celor ce trebuie să fie ignoraţi, pentru liniştea ta sufletească. De ce e simplu ? Te scuteşte să-ţi faci o autoanaliză. Sau poate nu eşti capabil de ea. Oricum, îţi scurtează memoria, lăsând în uitare toate greşelile pe care le-ai făcut şi care au căzut pe capul meu întru reparare. Desigur, ai plusat deja şi aici şi consideri că nimeni nu m-a obligat să le repar, că mergea şi aşa, că toate trec, ar fi trecut şi astea, important era să ne avem ca fraţii. Ca fraţii, eu fiind fratele mai mare care e nevoit să acopere găurile ce le-ai produs în tavan, nu de alta dar ghinionul face că prin găurile alea ne plouă pe amândoi.  Mie nu-mi place să stau în ploaie, nu ca prostul. Dacă ţi-ai fi practicat găuri doar deasupra capului tău, ei bine... probabil că nu ţi le-aş fi reparat mai mult decât o dată. Hai, de trei ori maxim, fie şi pentru  figura aia neajutorată pe care o faci, pentru râzgâiala cu care îţi recunoşti greşelile, greşelile tale fiind, evident, atât de simpatice şi tu fiind, în viziunea ta, cel mai drăgalaş dintre toţi oamenii care au fost vreodată supuşi greşelii. Eu nu-mi recunosc greşelile cu drăgălăşenie, s-ar putea să fac chiar urât în primul moment, şi ştii de ce? Pentru că tocmai ce m-am supărat pe mine şi n-am niciun motiv de răsfăţ.

Faptul că tu eşti un om al permanentelor realizări parţiale nu mă transformă pe mine într-un om cu tendinţe maladive. Nu, frate, ca să zic aşa.

A şti că eşti om şi eşti supus greşelii e un lucru util. Eu mă folosesc de ştiinţa asta, de experienţa asta, încercând să greşesc mai puţin. Perfecţionând, ha. Reparând propriile-mi geşeli, ha, şi încercând să deranjez cât mai puţini oameni în timp ce le repar.  Ţie la ce ţi-e utilă ştiinţa asta , frate?

Şi nu, nu-i totul relativ.

De Bucureşti

Cititul în metrou îşi are dezavantajele sale, chiar dacă te-ai antrenat suficient încât să nu te simţi  deranjat de conversaţiile din jur în timp ce stai spâzurat de-o bară şi, chiar aşa, absorbit de lectură, să simţi instinctiv că ai ajuns în staţia în care trebuie să cobori. Unul dintre dezavantaje poate să apară şi când citeşti stând confortabil pe scaun într-un vagon aproape liber. Aşa mi s-a întâmplat astăzi, când metroul dinspre Pipera a ajuns la Unirii taman când personajul  principal din Dans,dans, dans , aflat într-o neprevăzută dar se pare că benefică  vacanţă în Hawai, o reperează pe Kiki pe stradă şi fuge în urmărirea ei, asta după ce îi spune lui Yuki să-l aştepte, încuiată în maşină. 

Ha, cine n-a citit cartea îşi poate închipui cu totul altceva decât este dar asta n-ar fi o întâmplare singulară, vorbind , în general, despre închipuiri rezultate din povestiri despre alţii.Şi din informaţii trunchiate, evident. Şi nici nu contează, eu altceva vroiam să spun, şi anume că am coborât din vagonul de metrou şi am continuat să citesc stând pe scaun în staţia de metrou. La un moment dat am realizat că e sâmbătă, eu vin de la serviciu şi aş putea să citesc acasă sau pe o bancă în parc, aşa că m-am urnit spre traversare pe tronsonul celălalt, spre metroul care urma să mă  ducă acasă. 

Când e puţină lume într-un loc care e, de obicei, atât de aglomerat încât îmi vine să ţip, devine interesant să studiez personaje. 

O tânără puţin cam crăcănată  reuşeşte să arate foarte bine în colanţi. Cred că-i reuşeşte pentru că are aerul că puţin îi pasă că-i crăcănată dacă are picioare lungi şi-un păr lung, superb, numai inele.   

Cam mulţi puşti tunşi în diverse feluri dar cu o aceeaşi caracteristică, o suviţă de păr pe-un ochi. Cred că fac parte din acelaşi grup mai mare care s-a despărţit în grupuleţe. Ăştia sunt şi mai interesanţi. Unul îşi poartă tunsoarea de parcă aşa s-a născut, cu părul căzându-i pe un ochi şi nici n-ar vedea bine dacă ar fi altfel. Altul dă pemanent din cap, nu-mi dau seama dacă pentru a vedea pe unde merge sau pentru a scoate suviţa în evidenţă. Un al treilea îşi tine capul ţeapăn deşi şi suviţa e ţeapănă şi fixă, probabil ăsta se teme să nu-i intre suviţa în ochi.   

 Copii, părinţi, baloane de la McDo, poc. 

Mi-am luat o sarsaparilla şi un ghiveci cu-o floare. Nu că ar fi zi de salariu, e doar o zi în care mi-am făcut de cap cu banii "de rezistenţă".

Linişte, totuşi. O linişte de sâmbătă de primăvară de Bucureşti.  Pomi înfloriţi. Oh, au tuns teiul din dreptul ferestrei camerei mele, cică să nu-i cadă crengile peste maşinile parcate, aşa cum s-a întâmplat la scara 1. O să-mi lipsească şi ... nu mai vreau să vorbesc despre asta. Kao, câinele vecinei de la parter, are şi el un look nou, de primăvară, e tuns şi zici că-i ied. N-am priceput însă de ce m-a lătrat, că el e de nerecunoscut, nu eu. Sau poate vroia să-mi atragă atenţia asupra noii sale coafuri.

Bună dimineaţa mai după prânz, primăvară de Bucureşti !

Amestecate. Pentru că mâine iar e luni.

Vineri a fost o zi ciudată. M-am trezit  cu senzaţia că-s mai uşoară. N-am cântar dar sunt sigură că n-am slăbit peste noapte, poate doar am visat ceva în noaptea de joi spre vineri , pentru că m-am trezit cu următorul gând : "totdeauna  există varianta de a abandona unele drumuri". Dacă drumul pe care mergi presupune să cari bolovani în suflet, există varianta să te opreşti, să laşi jos bolovanii , să te urci într-un autobuz oricât de hodorogit,  sau să te agăţi de un mărfar, sau s-o iei la picior şi să pleci pe altă cărare. Că nu ar fi uşor... nu, n-ar fi. Că îţi poţi face rost, în timp, de alţi bolovani pe suflet...da, poţi. Dar măcar o vreme vei putea respira. Sigur că există şi varianta ca, în încercarea de a scăpa de bolovani să te bolovăneşti de tot. Dar teama asta îţi pune atâţia bolovani pe suflet...

Partea interesantă a fost că, păstrând în minte gândul că oricând pot abandona drumul , am păşit mai uşor pe el.Desigur, asta nu-i valabil în toate cazurile. În unele cazuri nu se numeşte drum ci cruce. Asta e altceva.

Apoi, seara, ajunsă acasă, după ce  m-am descălţăt, mi-a dat jos pantalonii şi puloverul şi am început să bântui prin casă, în şosete, după prosoape şi questii cu care să mă îmbrac după ce ies din duş, m-am simţit... mai înaltă. Asta chiar nu pot să mi-o explic, până şi în oglinda de la baie mă vedeam mai sus decât de obicei.

Nu ştiu ce-a fost asta. O fi de la Ginkgo Biloba, că m-am gândit că dacă tot îi dau mamei, ce-ar fi să iau şi eu...  Sau o fi de la Murakami, că m-am gândit şi m-am străduit să înţeleg cum o fi să intre o anume oaie în tine. N-am terminat de citit "În căutarea oii fantastice" . Poate m-oi lămuri până la sfârşit, poate nu... Oricum, orice carte a lui Murakami  am citit m-a lăsat pe gânduri, câteva zile. Me love Murakami. 

Postul ăsta n-are un subiect. 

Sau subiectul sunt eu, acesta fiind un jurnal. De aceea trebuie să scriu, acuma, despre sarcasm. Desigur, aş putea s-o trag pe Academiei către ce-am scris anterior şi să spun că sarcasmul e un bolovan pe sufletul utilizatorului de sarcasm. Dar n-ar fi corect. Mai degrabă ar fi insuficient. Sarcasmul e, în primă fază, o redutabilă armă de apărare, în special pentru oamenii paşnici, pentru cei care apelează la arme doar în ultimă instanţă. Pentru cei cărora le e greu să-ţi spună în faţă "bă, fugi tare d-aci, că eşti prost întruna". Pentru cei cărora le e greu să facă asta tocmai pentru că ştiu că şi ei au avut, au şi vor mai avea momente de prostie proprie. Dar e o armă valabilă, pe cuvântul meu. Cu sarcasmul poţi să faci mişto inclusiv de tine însuţi, chiar dacă nu se prinde nimeni.  Numai că, în timp, poate deveni o greutate pe suflet . Orice armură e grea, în fond.

Că veni vorba de armuri... Am vrut să scriu de-aseară despre ce-oi fi scris aici. Aseară dacă scriam, e posibil să-mi fie ieşit altcumva, dar acum nu mai contează. N-am scris aseară pentru că m-am luat cu filmul "Cavalerii mesei rotunde" (First Knight -1995) . L-am văzut de nu ştiu câte ori, de fiecare dată cu plăcere. Păstrez, ca orice om, probabil, un canal deschis pentru  poveşti cu eroi. Mă ajută, între altele, să mai las naibii sarcasmul. Aşa încât m-am aşezat la film ca şi cum aş fi savurat să zicem, o îngheţătă bună-bună şi adevărată cu vanilie.  Jos sarcasmul, aştept scena cu Richard Gere trecând ca un balerin printre bolovani şi securi,  apoi pe cea cu Richard Gere salvând domniţa din "oubliette". Frumos, zău. Frumos să faci o metaforă din fraza "cavalerul a salvat domniţa din locul unde ar fi trebuit să fie uitată pe vecie". Nu ştiu dacă venise acolo, la castelul lui Malagant, pe un cal alb, dar asta e deja sarcasm.

Plus că în filmul ăsta mai dai şi peste bucăţele de ciocolată în îngheţata de vanilie. Toate personajele au ţinută elegantă, nativ elegantă, inclusiv personajul negativ. Eleganţa nativă nu-i o măsură obligatorie pentru mine dar îmi place s-o privesc. Felul în care cineva îşi tine capul în orice moment al existenţei sale nu se poate educa, părerea mea. Poate şchiopăta, se poate cocârja de bătrâneţe dar chestia cu capul... nu dispare. Şi nu contează mediul din care provine cineva-ul respectiv. Nu are legătură nici cu mediul nici cu educaţia. Dar, cum ziceam, nu e vital, e doar plăcut de privit.

Am scris de toate, amestecate . Dar trebuia, că mâine iar e luni.

Nişte nevoi

Eu nu ştiu dacă există sau nu viaţa de apoi. Mai degrabă aş zice că nu dar...urmează să aflu şi, dacă într-adevăr există, urmează să-mi cer scuze celor pe care îi voi întâlni pe acolo, în caz că în viaţa asta am avut vreo controversă  în sensul ăsta. Serios acuma, ce altceva aş putea face în faţa unei asemenea evidenţe?  Iar dacă nu există asta e, asta a fost, end of story.

Până una-alta, eu sunt aici  dar nişte oameni dragi mie nu mai sunt.N-au încetat să-mi fie dragi şi uneori  îmi este foarte, foarte dor de ei. Aşa că nu doar înţeleg ritualul de pomenire a morţilor, ba chiar mă supun lui. Cred că e cumva egoistă toată treaba asta, având în vedere că nu ştiu dacă îndeplinirea ritualului face bine celor ce nu mai sunt aici dar îmi face, cu siguranţă, un mare bine mie. Pentru a împărţi altora, am pregătit cutare pentru că-i plăcea tatei, cutare pentru că-i plăcea lui tanti Mari şi tot aşa, cât am putut. Şi am vrut să-mi iasă coliva foarte bună pentru că tuturor le plăcea. Ştiu semnificaţiile, am citit. Eu aici doar zic ce-am simţit şi ce gânduri mi-au trecut prin cap.

Sâmbătă au fost Moşii de Iarnă. Mulţumesc pe această cale Tatianei de la chioşcul de ziare... Amicei mele Tatiana de la chioşcul de ziare, chiar aş putea spune, având în vedere că am trăncănit, ea la tejghea şi eu pe-afară, lucruri pe care nu musai le-am trăncănit cu alţii. În cazul de faţă... aveam o dilemă, la ce biserică să mă duc de Moşi. Foarte pragmatic, Tatiana mi-a zis : "Fată, eu nu cred că ai să te scoli tu cu noaptea-n cap ca să prinzi loc în biserică, aşa încât ai să stai în curte toată slujba şi citirea pomelnicelor. Dacă tot stai pe-afară, du-te la aia de lângă policlinică, acolo măcar nu e curent, ca la aia de lângă lac". Mare dreptate a avut. Am îngheţat pe-afară la aia de lângă policlinică, deşi afară nici măcar nu era foarte frig. Şi stând eu acolo mi-am amintit cum nu mi-a ieşit frigul din oase trei zile după ce am fost cu tanti Mari, de nişte Moşi de Iarnă, într-o iarnă-iarnă, la aia de lângă lac. Acuma... eh, asta-i viaţa, uite-o nu e,  tanti Mari era trecută pe pomelnicul meu. Dacă mi-au dat lacrimile ? Da, mi-au dat. Mi-au dat şi pentru ea dar recunosc că atunci când s-a cântat veşnica pomenire nu mă puteam gândi decât la tata. Aia e.

Acuma... poate ar trebui să povestesc ce înseamnă un astfel de eveniment, cum  sunt Moşii de Iarnă, la o biserică din marele oraş. Bucureşti, zic.

Lume peste lume. Mese aranjate în curtea bisericii, dinspre biserică şi până la poartă, şi curtea bisericii la care am fost e mare. 

M-am trezit devreme sâmbătă dar eu cred că am o dambla, aia de a mă simţi mereu în întârziere... Până am ornat coliva, până am pregătit pacheţelele... parcă tot târziu îmi părea că e şi am zbughit-o pe uşă fără să realizez că afară ploua mărunt, foarte mărunt. Cred că am sesizat cu adevărat ploaia abia în curtea bisericii. Pe mesele de afară, încă neumplute total, peste colive erau aşezate umbrele. O doamnă m-a îndemnat să pun coliva sub umbrela dânsei.  Doamna mi-a spus să duc repede pomelnicul, că dânsa a auzit că nu se mai primesc decât până la la 8;45 şi era 8;20... N-am crezut aşa ceva dar nici nu m-am mirat de aşa zvon, doar ştim cu toţii cum circulă zvonurile mai ales când sunt mulţi oameni adunaţi într-un loc...

Am stat la o mare coadă pentru lumânări şi prescură. Am dus pomelnicul, şi când să ies din biserică spre locşorul meu de afară, m-am salutat cu reprezentantul unui client al firmei la care lucrez. Stătea lângă o doamnă cu părul roşu, soţia, probabil. Erau amândoi foarte elegant îmbrăcaţi şi pentru o clipă m-am gândit în ce hal oi arăta, ce păr oi avea în cap- după o expresie binecunoscută.

Dacă tot mă duc la biserică, eu mai bine ascult slujba. Dacă pot, că s-ar putea să nu pot, neapărat. Şi în faţa, şi în spatele meu erau nişte doamne care vorbeau despre medicamente sau tratamente naturiste pentru diverse boli, despre vecini sau rude şi istoria vieţii acestora, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi moarte. Aia e, nu despre pomenire e vorba, în fond?

La un moment dat, apărută ca de nicăieri, pe micul spaţiu de lângă coliva mea s-a insinuat o colivă, prin intermediul unei tinere care şi-a luat imediat viteză cu pomelnicul, era şi cazul, începuse citirea pomelnicelor. Apoi, în dreptul colivei a aparut o doamnă în vârstă. Abia stătea. Se ţinea de marginea mesei, spunea că a ajuns cu greu, că îi e din ce în ce mai greu să meargă şi mi-a povestit, şi mi-a povestitiiit... despre încălţăminte şi cât de greu mai găseşte ceva în care să poată umbla, despre carne şi mezeluri şi de unde se pot cumpăra din alea adevărate, despre copiii ei, despre vecinul lor de vârsta copiilor ei care n-a fost în stare sa păstreze ce-au agonisit părinţii lui, care nu bea dar fumează de rupe pământul şi cheltuie bani şi că timp de un an dânsa i-a gătit un prânz pe zi ca să-l ajute să plătească întreţinerea dar el nu şi nu, pân’ la urmă a vândut apartamentul şi şi-a luat o garsonieră. Într-o pauză, zic : "Şi eu fumez, ştiu câţi bani se ard astfel şi... e bine că nu şi bea, altfel nu doar aţi fi gătit pentru el, l-aţi fi şi adunat din şanţuri". În fine. Undeva pe la 10 şi ceva apare şi un bătrânel lângă bătrânică şi începe să se ia de coliva ei. Zice :"Asta e coliva ta? Păi de ce n-ai făcut crucea din cacao, ca doamna ? (doamna fiind eu) . Nu vezi că aşa e mai frumoasă ? Ţi-am zis de nu ştiu câte ori să nu mai pui bomboane din alea colorate". "Bine mă, du-te de aici, lasă-mă, du-te şi aşteaptă-mă acasă" –răspunde bătrânica. Cred şi eu. Bătrânelul, la 10 şi ceva, deja servise ceva alcool şi asta se simţea ... inclusiv olfactiv, ca să zic aşa...

 Şi s-au citit pomelnicele, şi s-au citit şi s-au citit. Întâi citea un preot, apoi doi simultan şi n-am putut să-mi dau seama dacă nu cumva n-a citit şi al treilea. În tot acest timp am făcut şi alte lucruri în afară de a asculta poveşti. Am aprins lumânări pentru morţi şi pentru vii, am intrat în biserică şi am studiat-o. Picturile sunt noi, vopseaua încă n-a căpătat patină, unele locuri sunt în curs de a fi pictate. Candelabre mari, strălucitoare, cumva... impozante. Am văzut doamne  elegante, în... în primele rânduri, cum ar veni. Am surprins o discuţie, undeva la uşa bisericii, între un domn elegant şi-o doamnă elegantă, discutau dacă să mai scoată sau nu o masă afară şi unde anume s-o mai pună.

Într-un final, când abia îmi mai simţeam picioarele şi mă gândeam cum i-o fi bătrânei de lângă mine, s-au terminat de citit pomelnicele şi s-a anunţat că doi dintre preoţi vor sluji colivele în interior şi unul în exterior. O doamnă s-a revoltat, adică de ce aşa când ar fi trebuit invers. Alta a zis : "lasă tu, că merge repede, că slujeşte părintele M. afară şi el se mişcă repede". Când a ajuns în dreptul meu, părintele a turnat din vinul bătrânei şi peste coliva mea şi am avut un gest, cumva, gestul spunea "vinul meu e acesta". Părintele M. a sesizat gestul şi m-a întrebat; "E vreo problemă ?"  " Habar n-am, părinte", i-am răspuns. "Pentru mine nu, şi dacă nici pentru dvs. nu e, atunci însemnă că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie." Şi-apoi mi-am amintit de doamna Bota şi de ce discuţie ar fi făcut ea cu părintele, despre cât de teamă ne era, la parastase, să o punem lângă preot, la masă, ca nu cumva să-l ia la intrebări cu diverse chestii. Doamna Bota era o rebelă  erudită şi pe chestia asta ... Acuma... eh, asta-i viaţa, uite-o nu e,  m-a sunat fiica doamnei Bota , pe 8 martie îi face parastasul de un an. Dacă mi-au dat lacrimile ? Da, mi-au dat.  

Era să uit să zic despre împărţitul pacheţelelor. Despre... cum să-i zic ? Despre comando-ul specializat în culegerea lor. Habar n-am dacă le-am împărţit membrilor comando-ului sau cui. Măcar de un lucru sunt sigură : după ce am tot umblat prin curtea bisericii, am  văzut undeva, lângă intrarea din lateral, un domn în vârstă, îmbrăcat cumva... vechi dar curat, ţinând în dreptul pieptului o pungă de plastic cam şifonată şi cam goală. I-am dat pacheţelul şi am fost mulţumită că nu m-am reţinut de la nimic atunci când am făcut pacheţelele, ale mele erau cam... pacheţoaie.

Şi-am ajuns acasă, şi-a venit şi sor-mea, şi-a venit şi fii-mea şi-am împărţit şi farfuriile şi... gata.

Şi-aşa am scris prea mult. Pur şi simplu, am simţit şi această nevoie.