2013

Bere Grafenwalder. Cumpărabilă de la LIDL, cu bani puţini, preparată conform Legii purităţii Germane din 1516, deja m-am speriat numai citind asta pe etichetă, haha. Am mai băut, câte o sticlă, seara, de vreo două ori până acum, şi niciodată nu m-a durut capul a doua zi, aşa cum păţesc de la alte mărci de bere. Dar niciodată n-am  băut trei sticle, uau, cum am băut azi de la prânz încoace.

2013 ? Ok, să-mi vorbesc despre al meu 2013, deşi mie îmi pare aiurea împărţirea asta în ani buni şi ani răi, consecinţele acţiunilor noastre şi a celor din jurul nostru nu ţin cont de anul în care ni se fac cunoscute. Dar...da,  poate că sunt ani care le adună, cu precădere, pe cele rele şi ani care le adună, cu precădere, pe cele bune. Şi mai sunt, desigur, şi acele întâmplări pe care, oricât de orgolios ai fi, nu poţi avea pretenţia că le-ai fi putut controla sau măcar anticipa. Şi care... numai ele ştiu de ce şi în ce an se adună... Şi în faţa acestora din urmă, propriul orgoliu, ăla pe care îl numeşti de obicei mândrie sau ăla din cauza căruia, paradoxal, te autoînvinuieşti...îşi scoate pălăria. Nici măcar tu, ăla de crezi că le poţi pe toate, în unele cazuri nu poţi face nimic. Poţi doar să stângi pumnii şi să speri, să speri că întâmplările astea vor avea un final care nu-i, încă, finalul. Ia , colea, o lecţie de umilinţă ce mi s-a întâmplat să fie a lui 2013, de data asta.

Hm. A fost vorba, până aici, de sănătate. Că dacă îmi doresc ceva pentru 2014, dacă strâng pumnii pentru ceva important ce va să fie în 2014, acel ceva e sănătatea, alor mei şi a mea.

Şi-acum, trecând la nimicuri, trebuie să-mi recunosc mie însămi că 2013 a conţinut întâmplări pe care, spre propria-mi mirare, chiar aşa nimicuri fiind ele în raport cu sănatatea, ei bine... nu le pot ierta. Sau... nu le pot uita? Încă nu ştiu, pe moment pare că nu-i nici o diferenţă. Pe unele nu mi le pot ierta mie şi ele ţin, vorba unor bloguri ce mi-au plăcut tare mult pe final de 2013, de prostia mea cea de toate zilele. Greşelile mele am orgoliul de a le numi prostie. De ce? Pentru că dacă am fost proastă atunci când le-am făcut, se cheamă că n-am fost deşteaptă-ha, aşa cum de regulă sunt-  şi de aia le-am făcut.

Dar lui 2013 îi aparţin şi întâmplări pe care refuz să vreau să le trec pe răbojul vinilor mele. Şi dacă nu mă iert pe mine pentru ale mele ... ei bine, consider că am dreptul să nu-i iert pe alţii, pentru ale lor. Sunt imagini, flash-uri ale lui 2013 care îmi revin în memorie, de care nu pot să scap şi...ştii ceva? de care nici nu vreau să scap. Îmi doresc ca, dacă nu în 2014, atunci măcar într-un an pe care să-l apuc şi eu, să vină Superman, Spiderman, King Arthur & Merlin, Zâna Verbina, nu contează cine... şi să scoată pe nas unora vina lor, greşeala lor, orbirea lor. Iaca na, am îmbătrânit dar tot vreau să cred că binili învinje... Şi că am dreptul să mă constitui, fie şi în mod tacit şi de pe margine, în parte vătămată. Fie şi...tăcând şi zâmbind din colţul buzelor. Pentru că nu doar eu mă pot vătăma pe mine, am dreptul să nu iert orice şi nimic nu mă poate obliga să iert orice, chiar dacă acel orice poate părea, oricui altcuiva, un nimic. Amin to that.

Altminteri... e devreme, e mult mai devreme decât în alţi ani şi sunt gata cu toate, cu antreurile, cu friptura, cu dulciurile. Şi cu o rochie nouă, de vară, dar... e cald în casă.  Ok, să vină 2014...

Hai şi-o melodie ce mi-a plăcut pentru că-i o poveste simplă, a oricui şi frumos  şi cu umor ilustrată, pentru că a atentat la cinismul meu cel de toate zilele şi pentru că n-am avut timp şi stare sufletească să scriu despre ea la cursul acela de pe net, început la sfârşitul lui 2013 şi care... mda. Poate va fi mai mult timp, în 2014. Cică niciodată nu-i târziu. 

Azi, poze

Lumea văzută cu ochii mei, deci.

Astăzi... câteva poze. Mâine... cine ştie, poate s-or lega şi cuvintele...

1.La mine, în scara blocului. Anul ăsta a fost cu roşu şi auriu, spre deosebire de anul trecut când am avut albastru şi argintiu.La anul... sănătoşi să fim, că voioşia ne-o veni, vrând-nevrând, şi-om pune şi de-un verde :


2. OMG ! Somebody help Santa !!!


3. Aici, acum, sunt vile. Acum 40 de ani, aici era ceva ce se numea "Momearca" , o baltă în care se scăldau elevii chiulangii ai Şcolii Generale nr. 196...


4.Aha, da. "După blocurile gri" ... se află diverse questii, inclusiv vile şi clădiri moderne, cu spaţii de închiriat, în care, eventual, "te facem pe tine", asta ca "să mă-nţelegi mai bine"...

P.S. foto 4 : e şi un MIC.RO pe-acolo, dar poza... altă dată, dacă va mai fi cazul...

5.Vedere dintr-un capăt al parcării hypermaketului Auchan. În stânga, blocurile vechi, reabilita-s-ar. În drepta, cele recent construite, din câte am auzit, reabilitabile mai curând decât ai crede...


6.Ăsta chiar e un bloc reabilitat. Fântâna o ştiu acolo de mulţi ani.Sper să rămână acolo, fie şi doar simbolic.

7. În această scară de bloc se află apartamentul în care locuieşte familia surorii mele. Nice, clean şi lume sătulă de bombardamentul informaţional...


8.În faţa uşii, la sor'mea. Uau, astea nu-s liane dar senzaţia ce-o ai e de "ceva pe-acolo" ...


9. Maşa, pisică siberiană în format de statuetă egipteană pe un soclu-coş de hârtii


10.Maşa, pisică siberiană în format victimă ce urmăreşte tot ce mişcă, aflată de cealaltă parte a uşii unei bucătării. Privire grăitoare de tipul "ăştia mănâncă ceva, dar eu ? Dar eu, ha ? "


11. Poza nr.11... nu. O pregătisem dar...mai bine, nu. Este acea poză a mea care m-a determinat să mă fac, totuşi, aproximativ blondă după ce vreme de mai bine de un an am rezistat tuturor insistenţelor. Mulţumesc pe această cale anturajului, familiei şi prietenilor care au insistat să-mi vopsesc firele albe. De ce le mulţumesc ? Habar n-am, eu una... mă simt fix la fel ca înainte dar... cum să spun... cât să mă mai las rugată ? :D :D

Ţiuind

TIUÍ, ţíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuţit, cu rezonanţă metalică. (DEX)

Ca şi cum aş fi o notă pe un portativ format din corzi elastice şi–am sărit de la nivelul meu... da, la nivelul meu cred că e corect, cred că pe un portativ imaginar aş fi un "la". Nu mă văd- şi nici aud- do de jos dar nici de sus, asta e prea grav sau prea acut, şi un studiu făcut pe caracterul meu m-ar plasa, probabil, dincolo de sol, o, da, desigur, mai sus de sol. De pe poziţia lui la am sărit şi ţiui, de mai bine de o lună. Vreau la ... sol. Am obosit.

Aproape fiecare telefon, fiecare mail conţinând o problemă, primit de mine sau de colegele de serviciu... a trebuit rezolvat. Rezo...nat... nu ştiu, că aproape nimic nu mai este limpede în mintea mea. Faptul ca lv ar putea fi n... nici nu mă miră, probabil că e ceva nelămurit acolo, trebuie căutat, cercetat, lămurit, aşezat la loc pentru a fi clar tuturor.
Totul trebuia să fie clar tuturor în timp ce eu simţeam cum mă rătăcesc în multitudinea de informaţii strâmbe, cu părţi dislocate ce se cereau puse în gips ... ştiu că scriu fără şir. Dar fărăşirul trebuie scos afară din mintea mea şi... inclusiv de aia am jurnal. Sunt un exemplu, se pare că totuşi viu, de om supus unui bombardament informaţional. De parcă zeci pe puzzle-uri amestecate plus cutiile din care s-au risipit, mi-au fost date spre rezolvare şi a trebuit, la "foc automat", să le aranjez .... Care puzzle aparţine cărei cutii şi apoi care-i locul fiecărei piese în puzzle-ul respectiv...

În toată această nebunie a unui soi de tornadă, a trebuit să "mă ţin" de ceva. Mă ţineam de-o bară în metrou şi de-o carte. Sau, în câte-o seară, de vreun film. Probabil că dacă ţiui de pe înalte frecvenţe, rămâi ţiuind şi atunci când ai vrea să te destinzi. Poate că frecvenţele înalte au nevoie de frecvenţe înalte de destindere. Nu ştiu. Cert e că m-a apucat să văd filme ruseşti. Am ţiuit cu "Stalker"- heh, nu-l văzusem, lasă că l-am văzut acum. Ciudat cum a putut să scoată, din nu ştiu ce străfunduri ale minţii ce mi-o credeam acoperită sub un morman de numere de înmatriculare, un sunet grav, venit parcă dintr-un tunel care exista, totuşi, probabil ca să respir. Hm. Mi-ar plăcea să pot reprezenta asta cumva direct, e greu în cuvinte...
Sau "Bez svedeteley" – "Făra martori". Un film ce începe c-un fluierat şi apoi... ţiuie, crescendo. Şi eu cu el.

Am vrut să citesc "Leagănul pisicii", de Kurt Vonnegut-heh, nu am citit-o, nu încă. Am început-o şi am lăsat-o. Cartea asta e, cred eu, un puzzle pentru care îţi trebuie mintea necroită pe rezolvat puzzle-uri. Cred că trebuie s-o laşi să-ţi curgă în minte, iar mintea o va descifra doar pentru că o laşi să se descifreze singură. E o experienţă a cărei plăcere mi-am rezervat-o pentru când voi avea mintea "altfel".
Aşa încât, într-una dintre dimineţi, l-am luat pe Ted Chiang din librăria de lângă casă. Apropo... ce scenă am văzut în faţa librăriei, astăzi, când mă duceam la ziare... O doamnă în vârstă studia atent cărţile din vitrină. Pusese jos o "pungă verde" de Mega Image, o pungă cam goală. Sunt sigură că nu din cauza greutaţii pungii n-a intrat doamna în librărie. Sau ...poate tocmai de aceea ?

Ce ziceam ? Ted Chiang-"Împărţirea la zero". Matematică, fizică, gramatică, golem, singularitate tehnologică, imaginaţie, imaginaţie, imaginaţie... Ordine,dezordine, întrebări despre ce-o fi una, ce-o fi alta.

Chiar aşa... ce-o fi una, ce-o fi alta ?

Cititor în metrou

Ted Chiang, "Turnul din Babilon", prima povestire din "Împărţirea la zero" ...
M-a fascinat, m-a dus vertical printr-un un tunel, în timp ce călătoream , orizontal, prin altul.
Cum să pot să scriu o recenzie de amator la aşa ceva ? Am să încerc, totuşi, după ce voi termina cartea. Că ... am reuşit, la prima mea aventură în domeniu, să-mi expire un vaucer la Nemira. :D

Uneori nu-mi dau seama când/ cum trece timpul prin tuneluri...

Cum o arăta oare, în format blogspot, un emoticon ce-şi dă palme ? Că dacă am să mai scriu pe aici... va trebui să apelez destul de des la el, pentru relevanţă.

Evident, şi azi am să întârzii la job ( emoticon care... )

Oi, Anna !

Aia cu sinusoida chiar e adevărată, cine zice că stă numai în vârf de grafic s-ar putea să stea, de fapt, pe o linie paralelelă cu abscisa, la o oarecare înălţime pe odonată.
Personal, mă consider un punct pe o sinusoidă care se autotrasează.Teoretic, că practic ... ei, practic, nu e chiar aşa. Practic, punctul s-a înţepenit în dreptul unei valori în timp ce urca şi nu prea mai ştie ce să facă, să urce în continuare sau să-şi dea drumul în jos, înapoi, întrebându-se dacă, făcând asta, se va transforma într-un fir de nisip ce va bălăngăni, o vreme, în sus şi-n jos din inerţie, prin "oala" de minim anterior, cu amplitudini din ce în ce mai mici . Sau dacă, tot frecându-se de pereţii "oalei" va deveni tot una cu minimul anterior. Sau dacă nu cumva va şterge, pur şi simplu, minimul anterior, urmând ca apoi, toate urcuşurile şi coborâşurile anterior trasate să pice, pleosc, făcându-se totuna cu abscisa. Mda. La faza asta s-ar putea să rămâna, pe grafic, un soi de coadă fâlfâind dincolo de punctul de oprire, dar asta e deja o chestie de lungime a graficului care... nu. Ajunge cu atâtea calcule.

Am aici ceea ce numesc, în continuare, un jurnal drag mie. O vreme m-am gândit să-l transform în jurnalul meu de chestii deştepte, se pare însă că nu există, la mine, suficiente chestii pe care să le consider eu deştepte. Pot, probabil, să produc chestii pe care le-aş considera deştepte la alţii, dar la mine nu. Uneori mă trece un gând fioros, şi anume că s-ar putea să nu fiu suficient de deşteaptă pentru mine. Grea treaba, orgoliul.

Ce mai fac, în cazul că asta ar putea interesa pe cineva ? Bine fac. Datorită muncii pe care o prestez cu scopul principal de a achita facturi la utilităţi, am mintea plină de numere de înmatriculare a multe, mult prea multe autoturisme care circulă prin ţara asta.Eu n-am nevoie de ele în mintea mea, dar nu ştiu de ce numerele astea se ambiţionează să se înghesuie acolo, invadând spaţii care nu le aparţin de drept.
Le mai împing afară, cum pot şi eu. Ultima împingere mi-a reuşit acum câteva zile, în metrou, cu "Puşcăriaşul" de Kurt Vonnegut şi c-un covrig cu ciocolată. Dacă m-ar fi văzut mama, probabil că m-ar fi admonestat cu binecunoscutul de către mine "oi, Anna ! " cu accent pe n-uri. Am năvălit pe uşa vagonului, mi-am trântit geanta pe un scaun liber ce-l ochisem, fără să mă întreb cine altcineva dintre cei din jur ar avea mai multe drepturi morale asupra lui, că aşa sunt eu, uit că am o vârsta care-mi dă, totuşi, un oarecare drept moral la scaune în mijloacele de transport în comun. Mi-am scos pardesiul, nu tocmai uşor, aveam covrigul într-o mână . Am scos cartea din geantă după care m-am trântit eu însămi pe scaun şi am degustat combinaţia a citi şi a mânca fix ca în copilărie şi adolescenţă. Mi s-a fâlfâit de restul lumii şi, dacă mi-a fost să zâmbesc cu gura până la urechi în timp ce citeam, am făcut-o. Ce n-am făcut? Nu mi-am întins, totuşi, picioarele atât cât aş fi vrut, deşi asta nu cred că ar fi produs mare disconfort celorlalţi pasageri. Se pare însă că "oi, Anna!" are efect pe termen lung, indiferent de lungimea picioarelor. Ce altceva n-am mai făcut în ziua aceea? N-am cântat, pe o Cale Floreasca pustie, în drum spre serviciu, într-un caraoke cu "Waiting for me" . Asta mi se trage, cu siguranţă, de la efectele secundare ale acelor "oi, Anna" , pentru care sunt recunoscătoare dar pe care îmi vine, totuşi, să mă supăr, uneori.

Ah, da. Şi ar mai fi şi asta :

Despre capre şi puii lor

Sunt în casă. Mă uit pe geam la o capră şi-un ied. Capra mi-a dat-o afară şeful când a decis că eu nu lucrez nici duminica asta, care eu eram pregătita cu blugii, adidaşii cei mai papuci pe care-i am, plovăru’ care s-o nimeri, canadiana aia mai subţire şi ultimele puteri, să mă car la muncă. Iedul mi l-a dat afară chestia cu ora de iarnă, o surpriză mereu plăcută pentru că mereu uit de ea.

Trebuie. Toate trebuie. Mă rog, nu trebuie să merg la slujbă, dar trebuie să fac curat în casă, trebuie să fac ceva de mâncare, trebuie să-mi strâng hainele de vară. Şi toate astea trebuie când afară e aşa cum e, acest soare, acest cer albastru, această lumină şi... nu ştiu de unde, această linişte.
Uh. Partea proastă a lui trebuie este că trebuie şi, cu toate astea, tocmai pentru că trebuie toate există riscul să nu faci nimic, nici măcar ceea ce-ţi place, pentru că... nu-i aşa... atâta te frămânţi că trebuie dar tu nu vrei să trebuie încât trece vremea, trece şi duminica caprei, se disipează şi ora iedului şi rişti să n-ajungi nici în parc.

Dacă stau să mă gândesc bine, chestia asta seamănă cu o poveste de dragoste, mai la bătrâneţe.

Damn. Mă duc să fac o tocăniţă, de fapt, să "pornesc mâncarea" ,vorba ex-soacrei mele, căci o mâncare pornită îţi pune la dispoziţie timpul necesar datului cu aspiratorul prin casă.
Uau, ce de capre...

"M-am bookurat la Bookfest "

(Titlul are ghilimele pentru că-i "furat" de la cineva care n-a putut ajunge anul acesta acolo.)
---------------------------------------------
Ca de obicei, n-am nimerit uşa cea mai apropiată din prima, aşa încât a trebuit să mai umblu ceva până să ajung în locul în care îmi propusesem să ajung la ora 14. Nu văd bine la distanţă şi merg repede .Dar în locul acela oamenii nu prea se grăbesc, nu dau peste tine, nu pe culoare. E posibil, însă, să te mai loveşti nas în nas sau spate-n spate vreun absorbit asemeni ţie, dar asta e mai probabil să se întâmple după ce treci pragul căsuţelor, sau al caselor, hai să nu zic şi al palatelor, deşi standul editurii Nemira de la Bookfest 2011 chiar a găzduit un tron...

Am ajuns la timp în faţa casei pe care îmi propusesem să o vizitez prima, standul editurii Millenium şi am asistat la decernarea premiilor Galileo. Îmi place ideea unui premiu acordat scriitorilor români de SF.Dacă acesta ar ajunge o tradiţie, aşa cum firesc îşi doreste Horia Nicola Ursu, cu atât mai bine . Îi doresc casei Millenium Books extindere rapidă pe verticală.

Şi-apoi am mers din uşă-n uşă -din stand în stand- cu un soi de aviditate. Şi cu bucurie. Nu ştiu la alţii cum e, dar către mine nu se reped prea multe bucurii din exterior. Aşa că încerc să mi le fac eu, fără să am pretenţia că reuşesc în toate cazurile.Cu cărţile însă, merg la sigur.

Am învăţat, cred, să cumpăr cărţi şi asta-i o treabă bună. Deşi mi-aş fi dorit să pot pleca acasă cu mult mai multe, bugetul mi-e totuşi limitat...

Am plecat la Bookfest cu ceva notiţe-binenevite sugestii- în smartphone dar m-am şi orientat în teren. Am găsit la preţuri bune cărţi către care m-a îndemnat "Art was’t quite crime" a lui Florin Pâtea, cum ar fi "Portocala Mecanică" de Anthony Burgess sau "Crash" de J.G. Ballard. Zic eu că acestea lipseau din bagajul de lectură al cuiva care pare a se fi ataşat zdravăn de cyberpunk, al meu, adică. N-am putut pleca de la Nemira fără o carte a Regelui- "Misery", de data aceasta- şi am a mulţumi celui ce mi-a sugerat să-l citesc pe Stephen King, acest mare scriitor al cărui cititor constant se pare că am devenit.
Hm, mă opresc aici, deşi poate că n-ar trebui, dar mă simt de parcă tocmai mi-am acordat singură un Oscar şi am început să împart mulţumiri...

Îmi dau seama că, dacă adaug şi achiziţia celor trei cărţi din seria deschisă de "Războiul bătrânilor" de John Scalzi, rezultă acesta a fost, pentru mine, un Bookfest cu precadere al SF-ului.Dar... nu numai.

Ceea ce am, ceea ce am acumulat material sâmbăta trecută la Bookfest are potenţial spiritual şi sper să-mi fie suficient pentru o vreme, o vreme pe care o sper cât mai liniştită.

Confesorului

Îmi plăcea să scriu.Nu ştiu cum s-o putea interpreta asta, dar ar trebui să se interpreteze exact aşa: îmi făcea plăcere. Conţinut a existat şi există în continuare. Forma însă... Nu, nu-i aşa. Conţinutul meu actual nu se poate exprima în forma pe care o ştiu. N-are nevoie nepărat de una mai bună ci , pur şi simplu, de o alta care poate că nu mai e jurnalul-blog--confesorul şi atât. Poate că schimbarea e-n conţinut, de fapt.

Obişnuiam să trântesc aici orice-mi trecea prin cap.Locul acesta virtual era, aşa cum spunea cineva, confesorul meu, unul la care ţineam şi pe care îl respectam. Îl respect şi ţin la el şi acum şi poate că tocmai de aceea aş vrea să trântesc în el mai mult decât orice. Te pomeneşti că am început să-mi respect şi conţinutul...

Regret că nu ştiu picta, de exemplu. Poate ar trebui să caut revăsarea trăirilor ce n-am încetat să le trăiesc într-o formă înrudită cu pictura, o forma care să nu necesite acel mimim de manualitate necesar pentru asta şi pe care nu îl am. Nu pentru că am pretenţia să las opere de artă pe aici, nu. E ca şi cum am nevoie să scot ceva la vedere şi...Interiorul meu vrea să se adreseze lui însuşi printr-o interfaţă şi nu găseşte interfaţa. Asta e, acum i-am dat peste nume şi asta n-ar trebui să mă mire, n-ar fi prima dată când înţeleg ceva în timp ce scriu.

Poate că ar trebui să scriu despre ceea ce am citit în ultimul timp. Asta ar fi o interfaţă...Şi poate că am s-o fac, poate că am să trec bariera care se opune acestei eventualităţi. Mi-e clar ce pune bariera, e teama de ridicol în proprii mei ochi care îşi are originea în imposibilitatea mea de a scrie cum am văzut că se scrie despre asta. N-am să pot găsi tonul celui care vorbeşte despre ceea ce a citit în contextul a ceea ce a citit anterior. N-am să ştiu să compar, să încadrez, să dau verdicte. N-am să ştiu să vorbesc despre un scriitor ca despre o veche cunoştinţă .În schimb, aş putea să dau pe-afară cu un soi de entuziasm al unui copil ce a văzut pentru prima dată o minge, căci aşa mă simt acum la impactul cu o carte ce-mi place. Dacă mă gândesc bine...aşa a fost mereu dar...la anii şi vechimea mea... mi-aş părea cam ridicolă, cred eu. Şi poate că nu cred bine, dar bariera e acolo, încă. Nu înţeleg când şi de ce au apărut barierele acestea între mine şi mine.

La fel ar fi şi cu muzica ce-am ascultat în ultima vreme. Mă gândesc ...cum aş putea să vorbesc despre excepţionalul , dupa parerea mea, "A new day yesterday" al lui Joe Bonamassa ? Singurul lucru ce-mi vine în cap este ceva la modul "m-a luat şi m-a dus ca o tornadă". Ce fel de cronică ar mai fi şi asta???

Confesorule, aia ie. Nu ştiu dacă-mi trebuie neapărat dar cert este că eu vreau o altă formă .Să-mi dai voie însă, până ce-oi găsi-o, să te mai bat la cap, aşa cum pot, din când în când.
Iar de n-oi găsi forma niciodată...să-mi dai voie să procedez în simplul şi directul mod embed ...

Da, da, ştiu, nu trebuie să-mi spui tu că aproape întoteauna, pentru aproape orice, eu sunt cea care trebuie să-şi dea voie...
Embed, deci :

Despre un prieten

Cărţi erau peste tot în jurul meu în casa bunicior, nu doar în biblioteca pe care bunicul o făcuse cu mâinile lui, după pensionare. Asta pare ciudat sau poate că nu, bunicul a fost un chirurg de excepţie. Mama spune că stăteam pe oliţă cu cărţi cu poze în braţe. Asta o fi ciudat sau poate că nu, dar mi-am amintit că o oliţă a unui copil din vremea aceea chiar avea formă de oală.

Apoi cărţile au călătorit şi ele, ca şi mine şi au ajuns în acelaşi loc ca şi mine .Într-o altă bibliotecă, lângă cele vechi s-au aşezat apoi, mereu şi mereu, altele, scrise într-o altă limbă a oamenilor.Mama , casnică o viaţă, şi-a şocat întotdeauna cunoştinţele cu prezenţa cărţilor în bucătărie. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, pe măsuţa de lângă maşina de gătit erau toate cele tocate ce-şi asteptau rândul să intre în scenă, în cratiţă. Pe masa cealaltă erau ceaşca cu ceai negru sau cafea, scrumiera şi cartea, sprijinită de ceva.Pe bunica, un alt medic de excepţie, mi-o amintesc în aceeaşi postură.

Eu şi cartea... A fost o porţiune de drum străbătută împreună de doi prieteni nedespărţiţi. O porţiune mult prea scurtă, din păcate. O porţiune de drum temporal care a fost întreruptă, brusc, nu de o barieră, ci de un zid. Prietenul meu era cu un pas înaintea mea iar zidul a căzut, undeva, între noi. Dacă un zid poate cădea ca o cortină... acel zid a căzut aşa. Cât am pierdut? Enorm. Nu e o văicăreală, nici o făţarnică autocritică, nici un transfer de vină asupra sorţii. E o constatare. Dacă aş crede în blesteme, aş zice că dacă un blestem m-a făcut să îndur, de bunăvoie până la un punct, ceea ce este, de fapt, de neîndurat pentru fiinţa care sunt, acelaşi blestem m-a făcut şi să nu pot citi, să nu pot parcurge rândurile unei cărţi, nu pentru că organele de simţ mi-ar fi fost ştirbite, ci sufletul. Pare ciudat dar ... poate că nu e. Ceea ce am scris înteleg, desigur, doar eu şi mă opresc aici deşi, ca o ironie, povestea asta cu "blestemul" ar face, probabil, ceva parale, la propriu.

Mi-am regăsit prietenul, cartea, de ceva vreme deja.M-a aşteptat şi mă aşteaptă, în continuare, în bibliotecă şi nu numai acolo. Nu cred că ne vom mai despărţi, chiar dacă forma prietenului meu se schimbă. Eu ştiu...poate că un eventual nepot îşi va aminti de mine stând în bucătărie, uneori cu un laptop pe masă.

Despre cum nu pot eu să scriu o recenzie

Am terminat de citit "Adâncurile cerului" de Vernor Vinge după ce, anterior, am terminat de citit "Foc în adânc" a aceluiaşi autor. Vreau să scriu şi eu o recenzie şi...nu pot.
Pe de o parte, ansamblul eu&tastatura mea mi se pare a fi o chestie mică-mică în raport cu scrierile despre care vreau să-mi dau cu părerea.
Pe de altă parte, mi-e nu ştiu cum să scriu pentru că sunt convinsă că "voi da drumul" fie şi măcar unei singure păreri, unui gând de-al meu ce ar părea suficient de aiuristic, şi când mă gândesc cât de aiuristic ar putea părea unora ...mă sperii şi eu. Mă tem că mi-ar ieşi orice altceva dar o recenzie nu, ceea ce probabil că n-ar fi de mirare în cazul cuiva care panoramează lumea prin intermediul lui Asimov, Silverberg, Card, Herbert,iată, Vinge şi desigur, Toffler.
Mă gândesc la tonul recenziilor, "autorul face, drege, vrea să, ne trimite la..." Sigur că aceste cărţi ale lui Vernor Vinge mă trimit la, mă trimit la "The coming technological singularity" , de... Vernor Vinge.

Am plecat, mă mai gândesc în metrou, sunt în pauză de citit, acuma "mestec".

Stilul liber

Înotam într-un pahar albastru. Când oboseam, mă mai sprijineam de o ţeavă galbenă înclinată.
Îmi era când bine, când mai puţin bine.
Până într-o zi când mi-am dat seama că cineva îmi bea apa din piscină cu paiul.

Merci

Am dus o mână la spate, rezistenţă, pace şi cadenţă. Cu mâna activă mestec în ciorbă, din când în când. În cadenţă. Am o slujbă, bine că am. Ai mei sunt relativ sănătoşi, ţine-i-ar. Gata.

Mâna de la spate se face uneori pumn şi-mi trage cadenţat trei la coaste : rezistenţă, rezistenţă, rezistenţă. M-am împăcat în pace, pace voua, pace mie, pace. Şi linişte, am două urechi de-mi ţiuie.

Dau roată cu ochii.Nu roată, semicerc. Semicerc unu, partea din faţă. Ajunge, stai aşa, în spate e tot aia de mult timp. Zi merci.

Uneori mă-ntreb şi eu : ce mama naibii îmi mai trebuie?

Astăzi nu

Nesuferită zi. Una din aceea numai bună să te întrebi ce sfântu’ mai e şi activitatea asta de a scrie boguri? Să te întrebi, desigur, în interiorul blogului pe care tocmai îl scrii, altminteri n-are niciun farmec.

Aglomeraţie la hypermarket, călcare pe picioare, nici cafeaua after shopping nu mi-a priit. Treacă de la mine, pentru biscuiţii ăştia de Auchan din care ronţăi ... treacă de la mine.

Iarna asta prelungită-n primăvara îmi dă senzaţia că zăpăceala caracteristică primăverilor mele urmează a se prelungi şi ea. Şi-mi propusesem ceva important pentru astăzi, ceva nou şi important pentru computerul meu şi pentru mine... Renunţ, astăzi, în orice caz. La halul în care mă prezint...cine ştie ce tâmpenie aş putea să fac.

Acum ar trebui să şi scriu ceva, nu? Uite că nu scriu, de aia am blog, să nu scriu nimic dacă n-am chef.

Fostu-mi-am pierdut metaforele, găsitorului recompensă.

Mut fotoliul în locul scaunului ăstuia şi...film. Uşure, astăzi.

În 7

Hm. Azi suntem în 7 . Ultima dată când am scris era 3 martie. Am venit, cumva în fugă, aici.Mi-a lipsit locul acesta în care bântui cu graţie, în care mă învârt fără probleme, uneori chiar în pijama. Mă întreb de ce şi scriu încercând să-mi răspund :pentru că acesta este locul meu şi eu l-am făcut să arate aşa, bine/rău, frumos/urât.
N-am construit eu clădirea, nici măcar n-am ales eu mobila, am făcut doar câteva mici ajustări şi am pus ce jaluzele am vrut eu, la geamuri.
Sigur că asta este o iluzie... dar este una despre care ştiu. Mai ştiu că dacă o crăpa bolgspot-ul...crapă şi tot ce-am scris pe aici, bine naibii că n-am scris texte valoroase să plângă lumea după metaforele mele pe care eu, una, le iubesc dar nu e musai să le iubească si alţii.
Mi-ar plăcea, sigur că mi-ar plăcea să fac şi mai mult decât atât, să-mi construiesc, de pildă, propriul site, hehe... Din prima l-am admirat pe nenea ăla din Mad Max, ăla care zbura cu nu ştiu ce ciudăţenie de bicicletă. Cum să nu-l admiri ? Într-o lume în care se alesese praful de tot, el a construit un aparat de zbor din resturi, mda, cam aşa cum a făcut un fost coleg din imemoriale timpuri o aerotermă din piese disparate găsite prin curtea fabricii. Ce înseamnă asta? Înseamnă că aştia doi, unul fictiv şi unul real...ştiau cum. A şti cum e una, a folosi ceea ce alţii au ştiut cum... e alta şi nu tocmai onorabilă, nu pentru mine, ca fată lui tata. Bat câmpii. Nimeni nu poate face tot ce-ar vrea. Dar...ar putea să încerce.

În fine, chiar îmi este un dor teribil să scriu ceva important, ceva important se învârte pe lângă mine, dar tot ce reuşesc să fac este să ma învârt eu, în jurul propriei cozi, cu graţie, în trening şi cu scaunul.
Nu cred ca voi lămuri chestiunea astăzi. Nici măcar n-am scris despre ce chestiune e vorba, hai să scriu : e vorba despre mine, despre faptul că, greşit sau nu, eu nu mă consider suficient de babă ca să nu mai pot asimila lucruri noi, noi pentru mine. Poftim , am zis. Mai mult nu zic, jurnal, pentru că, aproape întotdeauna, după ce am zis... ca şi cum doar zisul ar fi rezolvat problema...n-am şi făcut. De fapt, asta e problema ce se cere a fi lămurită.

Astăzi am încercat să traduc ceva din engelză în româna şi cred că nu mi-a ieşit tocmai rău. N-am putut s-o fac decât scriind pe hârtie. N-am putut direct în computer, ca şi în cazul ecuaţiilor.
E ca şi cum aş fi dat un save unei obişnuinţe si pâna nu adaug altceva... am ceea ce am salvat. Ca şi acest imbold de a-mi lua jucăriile şi a pleca, fără să spun nimic, atunci când mă simt în plus. Acolo am dat de mult un save, acolo, la simţitul în plus.

Agentul termic

Cred că nu este aiurea ca eu să scriu, pe frigul ăsta, despre agentul termic.

Mă gândesc la "agentul termic" din voce, din privire, din cuvântul scris.... Eu îl consider o forţă şi recunosc faptul că am o mare slăbiciune faţă de el. Cred că toată lumea are o oarecare tendinţă de cedare, o văd la oamenii din jurul meu.
Urmăresc, de exemplu, reacţia colegelor de birou. Când "fetelor" li se îmblânzeşte brusc vocea, eu ştiu că a sunat C, un coleg de la un alt punct de lucru, un urs cu căldura în glas şi nu doar în glas care te face să uiţi că urşii sunt, de fapt, animale periculoase.Mie personal...îmi vine să mă scurg sub birou, am senzaţia că mă mângâie cineva pe cap când vorbesc cu C, deşi vorbim despre cifre şi ţucumbere . Asta nu înseamnă că nu sunt atentă la ceea ce vorbim. M-am obişnuit, suntem, de fapt, amici de multă vreme, din altă vreme a unei alte firme. Nu despre timbrul vocii e vorba, dacă ar fi asta sau doar asta...ar fi simplu.Este vorba însă de ceva mai profund, de dincolo de el.

Despre agentul termic din privire...mai bine nu scriu, nu acuma, poate altă dată...

Despre cel din cuvântul scris...cititul pe net ar putea furniza o statistică.Aşa cred eu, dar poate că este doar o părere a mea, a cuiva care are o mare sensibilitate la căldura sufletească a altora, părerea cuiva care a căutat şi caută această căldură, involuntar sau ca şi cum ar avea un dispozitiv de detectare implantat la naştere. Cert este că din unele locuri virtuale agentul termic scris mă mângâie pe cap, indiferent şi dincolo de cuvintele propriu-zise, în alte locuri sau cu alte ocazii îmi îngheaţă privirea pe monitor şi, ca o reacţie imediată, pot arunca virtuale alice de gheaţă. Dar...se topesc repede. :)

Punct şi virgulă şi punct

Din Odăi, de pe Şoseaua de centură şi până acasă...am făcut un drum de 2 ore cu 2 autobuze, după ce am stat în frig, şi astăzi, numărând "ţucumberele" din depozit, acea categorie de care mă ocup, de obicei, de la "biro".

După ce am ajuns acasă şi mi-am făcut o oarecare siestă ...sau nu ştiu cum altfel să-i spun, menită să mă facă să mă simt om la loc... nu mi-am putut reţine un gând : probabil că acele femei care sunt răsfăţate... o merită. Probabil că pentru asta se plăteşte şi un preţ, ca pentru orice, de altfel. Nu ştiu cum e şi nu ştiu deci, ce se cere a fi plătit, nu în cazul acesta.
Şi dacă pare că mă roade invidia...probabil că aşa şi este dar asta mi se întâmplă atât de rar încât consider că merită să consemnez evenimentul aici, de aceea am blog, nu-i aşa? Nu aici dau eu cu capul?

Este deja timpul să încep să pun punct plângerii-mi de milă şi încep c-un punct şi virgulă : sunt o fericită, copilul meu este deja mare, nu mai trebuie să şi gătesc, să supraveghez lecţii, să...să...

Acum chiar am să termin această smiorcăială care, de altfel, simt că îmi slăbeşte puterile şi de data asta nu pe cele fizice. De fapt, de aceea evit autocompătimirea smiorcăita şi învinovăţirea sorţii crude.
Pun punct, şi iată cum : de cele mai multe ori, dacă cineva mă răsfaţă, poate chiar mai mult decât ar fi cazul...acela este copilul meu. :)

Deci punct deci.