O zi cu soare

Mă-ncălţasem cu pantofi cu toc şi mergeam pe Calea Floreasca.
(Nu e bine, e prea fleoşc)

Mergeam pe tocuri pe Calea Floreasca.
(Gâârrr. E şi mai rău. Pe ce mergeam? Pe tocuri sau pe cale?)

Calea Floreasca se derula sub tocurile mele.
(Asta e groaznic, e impersonal, calea...treaba ei, dar eu unde eram? Nu.Asta de -adineaori e o exprimare grrreşită, cum adică unde eram? Eram pe Calea Floreasca, nu ? )

Cum să fac eu să spun ... Stai că mi-a venit o idee, o iau altfel.

Un câine comunitar mergea legănat pe Calea Floreasca. La un moment dat, se opri să se scarpine în acelaşi loc, o nenorocită de căpuşă ...
(LA NAIBA!!! Unde se scărpina? În acelaşi loc de pe el sau în acelaşi loc de pe Calea Floreasca? De la capăt.)

Un câine se scărpina pe Calea Floreasca.
(Ete-al naibii câine, o căpuşă i s-a înfipt fix în Calea Floreasca... de la capăt.)

Doamnelor şi domnilor, uitaţi care e problema : un câine comunitar se simţea în largul lui pe unul dintre trotuarele Căii Floreasca. Era trecut de ora 11 , pentru că eu întârzii totdeauna la serviciu la schimbul doi. Şi era pe partea cu şantierul pentru că traversasem deja strada. Era o zi însorită, obligatoriu însorită, pentru că dacă ar fi plouat câinele n-ar fi stat în mjlocul drumului şi n-ar fi rămas cu-o laba în aer, întrerupându-şi scărpinatul la vederea mea. Care-i treaba cu câinele ? Păi e... că cineva trebuia să mă vadă şi pe mine pe Calea Floreasca în timp ce păşeam, încălţată cu pantofii cu toc. Cineva trebuia s-o tragă, metaforic, de pe Floreasca pe Academiei şi să mă decupeze, în mintea sa, din clişeul acela de generic de serial american de succes, acela cu grupul de poliţişti plecaţi să facă dreptate, clişeu în care ziceam că eu eram poliţista cu tocuri. De ce m-am gândit la un câine? Păi pentru că nu era nimeni pe stradă, toţi erau deja la muncă, maşinile toate erau parcate iar un cal... nu, un cal în niciun caz. N-aş putea suporta întebarea "dar cu calul ce-ai avut? "

I apologize

O tânără înaltă, subţire şi cu lungi picioare năvali pe uşa scării blocului şi se opri în parcare. Tânărul frumos şi brunet năvăli prin aceeaşi uşă a aceluiaşi bloc, o ajunse din urmă pe tânără şi o mângâie drăgăstos cu un şut în fund. De ce spun drăgăstos? Pentru că tânărul avea în picioare doar şosete. Presupun că erau şosete de firmă şi presupunerea mea se bazează pe unele date, mai exact se bazează pe cunoaşterea de către mine şi încă din copilărie a unchiului, privit ca rudă de gradul al treilea în linie colaterală a tânărului. Rudă, zic, tânărul n-avea linie. Tânăra îi trase tânărului un la fel de drăgăstos pumn în piept.Verişoara tânarului, prinţesa manelelor şi fiica tatălui sau, era la fereastra şi râdea din tot sufletul acoperind zgomotul flex-ului (pardon, a polizorului unghiular mic...aici e blog, nu vorbire curentă) pe care îl mânuia un nene aflat în dreptul ferestrei de deasupra celei ocupată de prinţesă. Cei doi porumbei luptători de (b)local drăgăstos combat se uitau la mine cu privirea aceea care spune : "hai, ce faci, nu te râzi?" , "come on, give us a round of applause" cum ar veni, cu alte cuvinte însă. Am ramas inflexibilă, inpolizorunghilularabilă mică, precum o babă acră ce sunt.
Eu , de fapt, venind spre casă, am compus în mintea mea şi în metrou un cu totul alt blog decât acesta pe care îl scriu dar acuma m-am întrerupt si m-am deviat, blogul iniţial gândit nu mai intră în contextul blogului ad-hoc scris decât dacă îl bag eu cu forţa, ceea ce nu vreau şi deja am o problemă pentru că nu ştiu cum să-l continuu pe ăsta pe care l-am început, la blog mă refer. Aş putea să-l termin fie lăsându-l în coadă de peşte fie încheindu-l prin tragere. De concluzie, prin tragere de înţeleaptă şi universal valabilă concluzie cu care să-mi (a)trag "a round of applause". Mă abţin însă, cu cât tragi mai tare de o concluzie, cu atâta riscul e mai mare, trag eu concluzia.Ce risc? Orice risc.
În fine, vreau să mai scriu un pic şi voi încerca să povestesc despre cum am făcut eu duş după ce am plimbat câinele şi am intrat, în sfârşit, în casă.Eu am mai scris o dată despre asta dar atunci m-am abţinut să spun ce mă deranjează pe mine la descrierile despre cum facem duş cu gel sau baie cu spume. În aceste descrieri pe mine mă deranjează lipsa oricărei referiri la toaletă, obiect de mobilier de baie care, dacă luam în considerare o încăpere de baie de bloc, vom observa că se află foarte, aş putea să spun chiar mult prea aproape de locul în care ne scăldăm trupurile sculpturale (sculpturale prin deducţie logică deoarece despre trupuri nu se vorbeşte, se vorbeşte doar despre spume dar este evident că în spume n-au ce să caute altfel de trupuri, de la Venus încoace ).
Ei bine, mie personal mi se pare de cacao faptul că despre toaletă nu se vorbeşte aproape deloc, deşi, vorba lui maică-mea (pardon, vorba mamei mele, că aici e blog) toaletei ar trebui să i se dedice un capac de WC (am zis WC? ) din aur, având în vedere faptul că o mare parte a rezultatului muncii noastre, după ce urmează un ciclu complicat (a cărui descriere nu îşi are locul aici, aici e blog nu tratat de anatomie) sfârşeşte ducându-se pe apa ...ăăă... pe apă, mai exact, cu ajutorul acesteia şi prin intermediul toaletei, privită ca un tot unitar.

Nu ştiu ce să fac, va trebui să pun un titlu acestui blog şi tare n-aş vrea să fie ceva care să înceapă cu "apologie". Sper să găsesc ceva potrivit.

Păi...să scriu...

Aseară, în timp ce citeam Tropicul Capricornului, am realizat brusc faptul că eu citesc în loc să bântui pe net sau să scriu diverse prostii aici. Inevitabil, a urmat întrebarea : ce rost are ca eu să bântui pe net sau să scriu diverse prostii aici?

În aceasta dimineaţa, deoarece scriu aici, pot trage concluzia că fie are totuşi un rost, fie îmi plac mie lucrurile fără rost. Realizez, de asemenea, faptul că întrebarea de aseară se înscrie într-un context mai larg, adică face parte din existenţiala de bază , şi anume : ce rost are orice?

Maică-mea susţine că astfel de chinuri existenţiale sunt nişte prostii şi se rezolvă foarte simplu prin trecerea imediată la executarea unor activităti fizice, de obicei la activităţi gospodăreşti, adică pe lânga sau în casa omului, chestie pe care nu am înţeles-o niciodată. Din moment ce nimic n-are rost...ce rost are să te apuci de activităţi fizice?

Amicii mei, N sau T, oricare dintre ei, răspund de obicei la această întrebare existenţială cu o altă întrebare pe care însă nu doresc să o reproduc aici, chiar dacă întrebarea are, cumva, legătură cu funcţia de reproducere la om. Acum îmi dau seama că ăştia doi sunt cam freudieni--ca să zic aşa-- şi că nu prea au şanse să devină filozofi de doi lei, cu atât mai puţin să scrie vreodată bazaconii pe un blog personal, preferând să-şi ocupe timpul cu alte activităti, inclusiv gospodăreşti. Desigur, mai au şi ei diverse alte chestii în repertoriu, cum ar fi "mai taci femeie din gură si du-ţi crucea" (citat din T) , citat care are, totuşi, nişte accente religios-filozofico-existenţiale (ca să zic aşa)

Eu am citit (niciodată până la capăt) prin diverse cărţi, reviste şi ziare că în cazuri de lovire bruscă de colţuri de întrebări existenţiale este indicat să-ţi iei concediu în scopul comuniunii cu natura, să faci numai ceea ce îţi place şi, în cazuri deosebit de grave chiar să te duci la psihopupu.

Da. Având in vedere faptul că o parte nu tocmai de neglijat din autoturismele Capitalei au efectuat deja schimbul sezonier de anvelope, poate că nu mi-ar strica să-mi pun intrebari existenţiale în mijlocul naturii, să mai bat eventual si munţi, nu numai câmpi.

Nervi de hood

Blestemuciul de dop este un animal inofensiv de dimensiuni microscopice care trăieşte în dopurile sticlelor de vin.Devine ofensiv numai în grupuri de dopuri când începe să atace prin intermediul soţilor, cu precădere soţiile la ţurloaie şi vecinii de cartier la sistemul auditiv.

Asta m-am enervat şi am scris de fapt, aseară, pentru că boul de vecin iar predica ceva în bucătăria personală, cu geamul deschis, în timp ce eu studiam bestiarul , primele "litere".
Şi intrasem pe net cu scopul de a scrie aici ceva adânc provocat de amintirea a unor vise în care săream de pe bloc, apoi mă căţăram pe bloc înapoi şi săream iar... Are dreptate tânărul artist care mi-a provocat această amintire. Prima săritura fost grea, m-am trezit speriată. Apoi…am început să visez de performanţă, adică săream, mă căţăram la loc, iar săream, iar mă căţăram...

În fine, scrierea mea adâncă s-a dus pe apa marţii de ieri. Azi nu mai pot să spun decât atât :

Părălucul de sine este o vieţuitoare care hibernează în sineînsuşile fiinţelor umane.Este aproximativ de forma şi dimensiunea unei monede de 50 de bani (denominaţi). Periodic dar aleatoriu iese din hibernare reuşind astfel să păstreze echilibrul în natura fiinţei umane, indiferent de fiinţă şi de numărul paralelor (de la două în sus) considerate de aceasta ca valoare a sa. Acţionează în toate direcţiile, fiind un regulator al nivelului de orgoliu, privit sau nu ca self respect .

...meştere Manole...

Îmi prind urechile.Astăzi am o problemă cu Manole. Desigur, ar trebui să-mi amintesc faptul că aici e vorba despre un mit, despre creaţie, să-mi văd naibii lungul nasului (cred că n-am spus niciodată că sunt de-a dreptul cârnă, dar ce-mi veni mie cu nasul, probabil mi se trage de la tata, nu, nu numai nasul, deşi al meu e mai puţin borcan decât era al lui). Mă uit la nasul meu şi realizez că alţi mari creatori (alţii decât Manole, nu alţii decât mine, eu nu sunt creator) au despicat în 14 (paisprezece) firul creaţiei, cu Manole şi cu Ana cu tot.Sau mai puţin cu Ana, cu Ana n-aveau aşa multă treabă şi oricum, ea era zidită, de ce să te încurci cu o zidită când , vorba aia, uite colea mănăstirea.

Eu nu ştiu (şi iertat să-mi fie , ăsta e doar un blog personal, nu fac eu aici descoperiri, că dacă aş face, aş face mai degrabă o descarcerare ceva, să scot femeia aia dintre ziduri şi s-o înlocuiesc cu o gonflabilă pentru că, nu-i aşa...ceva trebuie, totuşi, zidit...) , spuneam deci că nu ştiu dar intuiesc faptul că trebuie să fi contat, pe undeva şi mâncarea. Mâncarea nu cred că a despicat-o cineva în 14 (paisprezece) , mâncarea nu se despică, se manâncă, adică ea trece prin stomac. De ce zic eu de mâncare? Păi...din cauza întâmplării întâmplate, că dacă nu se duce ea Ana cu mâncarea...pe cine zidea Manole ? Trag de aici concluzia că nu e suficient să creezi, trebuie să şi mănânci şi, ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, mâncarea mai trebuie şi dusă la faţa locului creaţiei. Ştiu că se poate crea şi de foame, dar rămâne, în continuare, problema "pe cine zideşti".

Acum, ce să zic? Norocul meu că nu prea trece nimeni pe aici să mă desfiinţeze, să-mi explice că am fi fost şi acum în copaci dacă nu existau creatorii, chestie la care nu aş avea ce să obiectez, drept care mi-ar cădea în cap tot ceea ce am scris până acum şi ar trebui să zidesc pe cineva ca să-mi crească postul la loc. Numai că eu nu pot să zidesc pe nimeni, coşmarul vieţii mele este că mă sufoc între dărâmături şi dacă între dărâmături mă sufoc, nu văd de ce nu m-aş sufoca şi între nişte minunate şi erecte ziduri şi în plus, mama mea, când am plecat de acasă (înainte să mă întorc), mi-a băgat în cap prostii de genul "ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face", chestie care merită a fi despicată în 14, într-o zi, mă refer atât la chestie în sine cât şi la ceea ce înveţi acasă înainte să pleci de acasă înainte de a te fi întors.

Clar. Nu sunt un creator, nu numai pentru că nu mă pricep să creez (aici s-ar cuveni să spun că poate că mă pricep, dar n-am avut niciodată timpul necesar, am fost mereu prea ocupată cu diverse alte ocupaţii, chestie care ar putea "suna" a struguri acri, dar zău că nu e , o spun numai pentru că, probabil, nu pricep nimic) dar şi pentru că nu sunt în stare să zidesc pe cineva decât, poate, din greşeală şi chiar şi aşa, asta ar fi o chestie pe care n-aş putea să mi-o iert. Între ziduri mă sufoc, aşa că singura variantă de a-mi aduce o contribuţie la mersul înainte al lumii ar fi să creez un creator, să pot spune :iată, sunt mama unui creator. Dar şi aici am o problemă, asta nu depinde numai de mine , s-ar putea să nu-mi iasă neapărat ceea ce, în accepţiunea generală se cheamă creator. N-are nimic, eu una sunt mulţumită , oricum. Doar atât mai zic : să nu pună dracu’ pe vreun creator să zidească ceea ce am creat eu, aşa cum m-am priceput, că pe cuvântul meu că nu-l scapă nici o mănăstire.

Despre cum vine de se face că pe lumea asta se găseşte întotdeauna, într-un mod obiectiv, ca să nu zic de-a dreptul necesar, câte o Ană să ducă mâncarea câte unui Manole, am să meditez când mă voi afla într-un alt fel de dispoziţie distructivă, într-una mai apropiată de autodistructiv.
Până una-alta, mi-a venit în minte un cântec patriotic, că altfel nu pot să-i zic.
Şi e momentul să recunosc că niciodată nu mi-a fost clar de ce unele chestii apar aşa...aiurea, în mintea mea, exact în momentul în care nu ar avea ce să caute acolo.

Cu dureri de cap si în coadă de peşte

Iar mă doare capul şi asta ar putea însemna, dincolo de dovada existenţei capului meu, şi faptul că ar fi cazul să-mi schimb ochelarii ale căror lentile am reuşit să le zgârii cu praf de pe anvelope rulate ,necesitate care îmi produce junghiuri ce pleacă de la cap şi apoi se opresc să zburde libere prin buzunare. Sau o fi de la dat cu capul sau de la dat din cap sau poate de la ciufuleala lui brush. Hai ca-mi place... sa fii cifulit de o pensulă :))) (recunosc, iniţial scrisesem "perie" :D )

Păi...să scriu. Ce să scriu? Chiar, de ce , de fiecare dată când scriu, scriu despre mine? O fi narcisism (low self respect included) ? Mărturisesc faptul că am descoperit o şmecherie (unii ar putea spune , cum spunea bunicul, că ei au descoperit asta acum atât de multă vreme, încât au şi uitat între timp, chestie care sună mult mai mişto în rusă, sau mai degrabă nu ştiu eu să o traduc) , şi anume: poţi vorbi/scrie despre tine făcându-te că vorbeşti despre alţii sau despre adevăruri general-valabile, varianta a doua fiind de preferat, deoarece adevărurile general-valabile sunt valabile in general şi în consecinţă, sunt un bun camuflaj…

Nu pot să scriu despre politică sau depre mersul lumii in general, aşa cum îl văd eu, căci de văzut...îl văd şi eu cumva.Poate că trebuie să mai treacă un pic de timp ca să nu mi se mai pară că, făcând asta pe cont propriu, fară să fie parte a unei discuţii cu cineva, vorbesc, de fapt, cu tata, că este ca şi cum tocmai am terminat de dezbătut cu el o problemă şi mă apuc apoi să o scriu undeva. Iar el nu poate să citească. Sau poate că este adevărat ceea ce se spune, poate că el chiar poate citi...

Mi-a trecut o dată prin cap (e posibil să mă fi durut şi atunci) să-mi povestesc trecutele iubiri.Dar să spun că nu despre mine este vorba, ci despre o prietenă. Sau să scriu chestii scurte cu el si ea .Asta parcă am şi facut-o o dată, dar a fost, numai asa...de probă, eu acum ma refer la chestii serioase, la nuvele, minim. Nu, nu la telenovele, deşi... dacă ma gândesc bine, una dintre povestirile astea ar putea avea elemente de film indian.
Nu, chestia asta nu cred ca am s-o fac, decât...eu ştiu, poate accidental, iar dacă mă voi hotărî să o fac serios şi fluviu, îmi fac alt blog să nu ştie nimeni depre cine este vorba, nici măcar cele 3 persoane care mai trec pe aici o data la 3 zile.Nu, nu m-a lovit nici o invidie, doar o biată durere de cap.
Hmm...conform unei chestii care nu ştiu cum s-a întâmplat de s-a transformat intr-o regulă, parca văd că mâine (sau poate chiar azi, după ce termin de călcat) am să scriu ceva cu el şi ea...sau poate că invers...că doar tocmai ce am terminat de comentat pe undeva ceva despre una spunem si alta suntem (sau facem, nota mea)...

Dezvăţ / învăţ

Dacă îşi imagineaza cineva că este uşor să scrii cu diacritice dacă nu ai fost obişnuit să scrii aşa...se înşeala.
Mă rog, nici foarte greu nu este.
Şi nici nu mă las, în numele învăţului care are şi dezvăţ.
Am zis.
Pentru că ştiu eu ca ARE.

TIPare

O data am vrut sa fiu din nou eu insami deoarece nu mai eram nimic.Adica...asa credeam eu in mod eronat deoarece nimicul este totusi, ceva.Imi stabilisem un anumit tipar a ceea ce urma sa fiu cand va sa fiu iar.Daca ma gandesc acuma...nu prea pricep de ce trebuia sa fiu tiparul acela si nu altul pentru ca daca nu mai eram...ce importanta avea ce anume urma sa devin?Probabil ca tiparul semana cu acel eu insami care, atunci cand eram, eram din obisnuinta. Ma obisnuisem sa fiu eu insami pentru ca lumea spunea ca imi sta bine. Probabil ca imi statea bine, prea era convinsa toata lumea, sau ma rog, o parte a ei , mai mare sau mai mica.Eram mandra de eu insami si aveam tot dreptul, eu insami era si rodul muncii mele. E drept, uneori ma simteam inexplicabil de obosita si atunci toata lumea ma sfatuia sa iau vitamine pentru a ma mentine in forma maxima de eu insami.

Intr-o zi, in timp ce atentia imi era captata de cursul unor evenimente care nu aveau ce sa caute acolo, din neatentie, l-am pierdut pe eu insami. L-am pierdut este o metafora, este cumva...scriptic. Faptic, am uitat ce faceam cand eram eu insami.

Am incercat orice: am luat vitamine, am citit carti, mi-am sunat prietenii, am cautat pe Google.Canci.Nimic.Tipare de eu insami erau cacalau dar nu mi se potrivea niciunul.Ba imi erau bune in sus dar mici in jos, ba invers.
O data m-am dus cu unul dintre tipare la croitorul de tipare si i-am spus : domnule croitor, vreau si eu unul ca asta, dar sa-mi fie bun, sa nu ma stranga sau sa-mi fie prea larg. Croitorul, un maestru pe segmentul meu de piata, mi-a confectionat un tipar.Arata bine, imi era pe masura dar se inchidea cu nasturi. La naiba!! Tiparul de eu insami, cel minunat si de toata lumea acceptat, ba as putea spune fara sa gresesc decat in unele puncte, chiar admirat, se inchidea cu fermoar...iar acum lumea nu ma mai recunostea cand mergeam pe strada cu nasturii. Ma recunostea numai la telefon sau pe mail.
Situatia devenise de nesuportat.Nu imi mai puteam ingadui sa fiu nimic, sa functionez fara eu insami-ul meu iar eu nu puteam, nu, nu puteam sa imi amintesc...
Am luat decizia sa stau de vorba cu eu insami, evident, la telefon, sa cadem la o intelegere.Nu am reusit, nu vorbeam aceeasi limba iar traducatorii fie erau in concediu, fie erau prea scumpi, fie nu mergea instalatia aia de teleconferinte sau cum naiba s-o fi numind.

Asa ca am lasat-o balta.Probabil ca, stand in balta, situatia a suferit transformari radicale pentru ca, intr-o zi, a inceput sa ma doara in cot de tipar.
Durerea e sacaitoare uneori dar suportabila.

De vineri

Am chef sa bat campii si as face bine s-o fac, oricum nu am nici o sansa, ba nu...nu am nici un chef...sa-mi pun gandurile in ordine.

De vreo 2 sau 3 saptamani in care zilele de vineri au intrat prin efractie in cele de luni sau invers, am in minte un amalgam de imagini, sunete si de ceea ce probabil ca se cheama ganduri. De pilda, astazi, intr-o zi de depozit a mea si de post a lui nea Mitica, susnumitul m-a ajutat sa descopar legatura dintre fasole si psihanaliza: "doamna Ana, dupa ce mananc fasole, am niste refulari..."
Auzisi, papa Freud?
Acuma...papa Freud...ce sa zic, nea Mitica m-a ajutat sa ma descopar si pe mine insami: "ehei, doamna Ana, pai daca ziceti ca lucrati in anvelope din 2001, se cheama ca stiti ca o anvelopa e o chestie asaaa...rotunda si cu o gaura la mijloc..." Ce sa mai zic, n-am putut sa contrazic un anvelopar cu experienta.
Anveloparul este o chestie speciala pentru mine, fie ca face parte din categoria celor ce fabrica, fie din a celor ce vand anvelope. Despre fabricatie, nu prea stiu mare lucru, despre vanzari...probabil ca stiu mai mult decat ar fi necesar pentru propriu-mi bine.
Prin 2001 visam noaptea siruri de cifre de tipul :
185/60 R14
185/65 R15
195/65 R15
205/55 R16
plecand dinspre mine ca un Star Wars opening crawl.
(hihi, poate ma pricopsesc cu vizite pe bietu-mi blog, am "bagat" si de Logan dar si de Skoda)
Mai bine ma opresc aici cu anvelopele, as fi in stare sa scriu poemul descarcarii unui TIR plin cu chestii din astea, ca si poemul burdusirii unui van cu aceleasi chestii, totul pe fundal de sonerii de telefoane fixe sau mobile si desigur, pe ritm de batai pe tastatura.Sau as putea, pe acelasi fundal, sa marturisesc faptul ca pe o rampa de service se pot intampla tot felul de lucruri cand da prima zapada.

Imi propusesem diverse, inclusiv sa citesc "Putin si noua Rusie" in metrou, macar un pic, seara, cand prind si eu un scaun. Dimineata imi este imposibil sa citesc in metrou, am doar 1,55 m si nu am cum sa tin cartea, pot folosi, in schimb, ca suport pentru tabloidul Ring.
Am renuntat la idee intr-una din seri cand, fericita si asezata pe un scaun am apucat sa citesc cateva pagini. La urmatoarea statie au urcat 3 tinere, stateau in picioare fix in dreptul meu si am fost nevoita sa ascult necazurile uneia dintre ele cu parul, privit ca podoaba a sa capilara: cat de dificil a fost, prin cate a trecut pentru a obtine, intr-un final glorios, minunata culoare actuala.Povestea implica si caractere, situatii si descrieri complexe, incepand cu verisoara care i-a ars parul (privit ca podoaba capilara) si sfarsind cu vecina si punga pentru suvite.Cu siguranta, era o povestire in culori. Zadarnic mi-am bagat castile in urechi, tanara continua sa exercite o atractie magnetica asupra mea.Privind-o asa, fara sa o si aud, as fi putut jura ca povesteste lucruri de o importanta vitala. Bat campii, dupa cum am mai spus . Poate ca asa si erau, pentru ea.

Sunt o muratura. Ma duc sa ma culc.

Nu ştiu...habar n-am...

Îmi place să scriu.Să-mi las gândurile aici, pe blogul meu, un fel de căsuţa a mea...De ce aici şi nu pe o foaie de hârtie sau pe un document Word...nu ştiu. Sau poate ştiu dar n-am chef, acum, să despic firul în paisprezece.
Nu înţeleg de ce, de la o vreme, nu-mi mai vine să scriu. Poate mi-am ieşit din mână, cum spunea un prieten. Poate. Sau poate că acum acumulez, în modul meu caracteristic. Acumulez pe tăcute.Trec în fiecare zi pe blogurile care prezintă interes pentru mine. Aş vrea să comentez, ştiam eu că de fiecare dată aveam ceva de comentat, on/off-topic.Şi totuşi, cuvintele nu se leagă, gândurile nu se leagă, fiecare gând pare un pârâiaş ce îşi urmeaza calea. Sper să se adune, la un moment dat, într-un râu.
Până atunci...uite că nici asta nu ştiu, ce anume am să fac până atunci...
De cele mai multe ori, după ce descriu o stare de fapt, starea se schimbă. Sau aşa mi se pare mie. Aşa că...din nou, habar n-am ce voi face după ce voi fi scris asta.

Până una-alta, dacă ai postat un videoclip...se cheamă că ai scris pe blog, nu?
Să cânte "băieţii" ăstia doi care, oricât de diferiţi ar fi, îmi plac la fel de mult, fiecare pentru altceva. Clipul ăsta ar putea fi un soi de râu...

Din putzul gandirii

Unele intamplari par atat de stranii incat ajungi sa crezi ca imaginatia ti-a jucat o festa.
Imaginatia iti poate juca uneori niste feste atat de stranii incat par intamplari adevarate.
Chestia enervanta este ca nu te poti decide de care varianta sa te sperii mai tare.

Reteta de sambata : oua beton

Ouale beton sunt, in anumite cazuri, doua chestii care se obtin atunci cand ai dorit sa-ti prepari oua moi dar ai uitat, intre timp, ca ai avut recent aceasta dorinta.

Fierberea oualor(de preferinta crude), in general vorbind dar dependent, as zice si eu, de numarul lor raportat la o dimensiune standard a recipientului pentru fierbere(aici era ceva cu volumul dislocat, parca...) prezinta un mare avantaj : in functie de volumul de apa in care le-ai pus sa fiarba, ai putea uita ca ai facut acest lucru un timp suficient de indelungat incat sa-ti poti permite sa speri ca, daca tu nu vei mai intra in bucatarie...va intra, totusi, cineva.

In ceea ce ma priveste, trag urmatoarea concluzie: ouale, indiferent de timpul de fierbere propus initial, se vor fierbe, intotdeauna,unul cate unul si in recipiente cat mai mari, pline cu apa.

Pai...

Pai da...imi plac "ciudatii"...

Subiectu' cu secsu'

Ia uite-ma si pe mine ce ma mai laudam aici. Cica eu ca eu voi scrie nevoalat...
Vrajeala, uite ca nu pot. Daca mama n-a iesit niciodata din baie altfel decat regulamentar "voalata" in halat, iata ca...nu am putut sa scap chiar de toate. E bine / e rau ( brrr ) , nu stiu si nici nu conteaza.
Realitatea este ca fac un totusi un efort ca sa vorbesc despre asta, n-o fac chiar natural. Poate de aceea, de multe ori, imi iese chiar ca nuca in perete. Asa ca un ras isteric la un banc porcos a carui poanta, nu a fost, de fapt, inteleasa. Dar (macar atat) nu ma umplu de tepi atunci cand o fac altii.Chiar ma oftica faptul ca nu pot s-o fac si eu.
Dar sa-mi scriu, totusi, subiectu’ cu secsu’, daca tot m-am apucat...prea multe explicatii te fac cam dubios...
O fi si din cauza varstei.De fapt, sigur este. Mai tanara cand eram...apreciam artificiile.Acele lucruri care inseamna un anumit tip de cunoastere. Unii sunt "connaisseurs". E ok, chiar e.Se pot "scoate secunde pretioase" cu asta. Pentru a obtine "secunde pretioase" personale in cursa in care alergi zilnic, cu fizicul si psihicul tau...cred ca e nevoie, in primul rand, sa te cunosti.
Daca te cunosti si esti si "connaisseur" la modul general, al reactiilor sexului "opus", yay for you! Satisfaction guaranteed, treaba buna. Desigur, nu intotdeauna. Uneori, pur simplu, nu se leaga. Asta chiar e normal.Numai sa tii minte si sa nu-ti faci probleme.Alteori...treaba buna a iesit, te-ai/s-a intors cu spatele sa bagi/bage somn...si apoi, de undeva (desigur, tot din creier) apare insatsfactia. Cu alte cuvinte, ai luat aspirina, ti-a trecut durerea de cap...dar te-a luat durerea de stomac.La subcapitolul artificii as mai zice ceva: uneori, un artificiu poate sa pice fix ca un tril de-al lui Mihai Traistariu varat cu anasana in economia melodiei. Cred ca depinde de asteptari, nu ne putem ascunde nicaieri de ele...
Bine ca am ajuns la melodii pentru ca abia asteptam sa ma leg de subcapitolul "vioara".Eheeeii, asta da. Daca ai vioara ta si te simti Paganini cu ea...daca esti vioara cuiva si se simte Paganini cu tine...oops, era sa zic "nu conteaza secsu’ " dar iesea altceva si nu sunt lesbiana.Nu ca m-as opari, si nici nu cred ca as denatura subiectul.Pur simplu, nu sunt.
Dar de fapt...ce zic eu? Nu e musai vioara.Ideea e sa fii si tu un cineva acolo, sa iubesti un instrument si savreisacantisacante.
Uitam ceva important : si la urma (oops,nu pe urma, nu apoi, ci acel crezut uitat "si la urma"... a fost un "citat" involuntar...papa Freud, pleca de-aici cu lapsusurile tale!) interpretul sa adoarma cu instrumentul in brate sau cu capul pe instrument.
Curat nevoalat !

Razna…de metrou

De aproximativ o saptamana am o preocupare. Dimineata, la ora de varf, pe traversarea dintre Magistrala 1 si 2 la metrou Unirii incerc sa potrivesc atmosfera de viermuiala cu melodia din casti, pastrand in acelasi timp accesul auzului meu la tropaiala tocurilor doamnelor pe dalele pasajului.
Am cautat diverse variante. Falco, de exemplu. Der Commisar si Rock me Amadeus ar merge, cu conditia sa nu prinzi momentul de "varsare" concomitenta de trenuri din directii diferite, ca se alege praful de pasul de marsh. In situatia amintita se avanseaza ca si cum ai sta la o coada care merge repede si, daca raman la Falco, Jeanny este exact ceea ce trebuie. Daca as putea sa fac si un karaoke urland laaaa eeee impreuna cu interpretul…as ajunge apta de munca la birou.
Dar vineri…oh, da, vineri am nimerit-o. E perfect.Huh, mai ales finalul melodiei, pe scara rulanta, la coborare...
Ma rog...e un punct de vedere strict personal si daca e al meu personal, nimic nu are legatura cu nimic. Legaturile sunt in capul meu strict personal si nu le inteleg nici chiar eu intotdeauna...
De luni incolo trebuie sa ma ocup de stabilirea repertoriului pe perioada transportului in vagonul de metrou. Din cauza caldurii si a lipsei de aer, presupun ca ar merge un Joe Cocker...dar la naiba, nu e spatiu...

O alta eticheta "Razna"

Uneori simt acut ca ceva se modifica. Nu exteriorul.Ceea ce se modifica in exterior este mai usor sesizabil, poate nu totdeauna in timp real, uneori , din nefericire, nu si in timp util, dar este sesizabil relativ rapid.Si cuantificabil, masurabil.Sau asa pare...
Ceea continua sa ma uimeasca sunt starile legate de micile sau marile mele modificari interioare.
Nu cred am sa reusesc sa le explic vreodata, dar as face o incercare : ceva asemanator trebuie sa fi simtit acel Technician calator in timp din Sfarsitul eternitatii, cel care s-a intalnit cu el insusi intr-o alta Realitate de pe un alt nivel temporal. Desigur, e vorba despre un roman SF, asa ceva se pare ca nu a trait nimeni niciodata, dar un efort de imaginatie de tipul celui de mai sus mi-a facut intotdeauna placere.
In timp ce scriu nu pot sa-mi tin imaginatia in frau si nu pot sa nu ma intreb : cand simti ca te schimbi tu si micul tau univers interior... schimbi oare si micul tau univers exterior? Cred ca da. Numai ca tare as vrea sa stiu care ar fi ordinea cronologica "reala". Si da, bineinteles, marea intrebare : o schimbare infima a micilor mele "universuri" are vreo influenta " undeva, candva "? Hmm...norocul meu ca nu port ceas... :D
Oho...am batut campii, nu gluma...Cu alte cuvinte, iar am sa pun eticheta "Razna". Asa, si ce daca ? Da, ceva se schimba, cu siguranta.

Vantul bate, eu bat campii

Draga jurnalule,
Astazi discutam cu cineva despre chestii existentiale. Afara ploua ploaie de toamna, moment "numa’ bun" pentru asa ceva...
Dupa ce am citit, mai demult (nu mai stiu exact cand) articolul din link, bineinteles ca am dat in smiorcaiala.Apoi am inceput sa judec si am ajuns la concluzia ca iar am fost la un pas de a-mi vinde pielea cam ieftin...
Astazi, amintindu-mi de articol, am dat un google search dupa titlu. Incredibil , in cat de multe blog-uri a fost citat...
Hmmm, asa ca... hop si eu, cu link-ul si cu o concluzie :
Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, eu nu vreau sa mor in smiorcaiala, mai bine mor pe scut !
P.S. Draga jurnalule, sper sincer sa nu treaca vreun "fin psiholog" pe aici si sa si vrea sa-mi citeasca unele posturi anterioare...

Total razna

I hate it, I hate it, I hate it !!!
Sunt o zapacita de cand m-a facut mama, biata mama neavand nici o vina, pan’ la urma. Orice efort facut de ea ulterior nasterii mele,efort avand drept scop corectarea zapacelii...a fost sortit esecului, din start.
Sa mai zica cineva ca nu venim pe lume "setati"...Never mind.

Am cateva posturi in minte. Ieri mi-am uitat amicul de drum casa-serviciu-serviciu-casa, mp3 playerul, acasa si astfel am reusit sa-mi amestec in cap, in stilul caracteristic, vreo 3-4 posturi.
Posed un ghiveci de 3-4 posturi care se cer a fi puse in ordine, leguma cu leguma.

Asa ca, vorba aia, "draga jurnalule", am trecut pe aici numai ca sa ma dau mare.

Acum trebuie sa plec, ma asteapta "poezia" depozitului de anvelope rulate si pastrate pentru schimbul de sezon, depozit denumit cam pompos, "tire hotel", denumire ce a suferit deja o mica modificare, nu spun care...
Daca mai incerc si astazi sa practic "alpinismul de raft" din dorinta de a-l imita pe colegul "catzarator" poreclit "Fantoma" si de a ajunge la rafturile "D" care sunt dincolo de 3 metri inaltime...s-ar putea sa...ma rog, s-ar putea.

Azi-noapte i-am visat pe colegul A si pe colega M pe randul 6. Si pe mine. Eu zbieram la ei : "Bai, ce cautati pe 6, ieri ramasesem la 15C !" O fi insemnand ceva, oare ?
Adica ma intreb si eu...de ce 6 si 15C, de ce nu 4 si 16D? Asta imi aminteste de un joc din copilarie...Ma intreb ce parere ar avea "papa" Freud...

Ham & eggs

Cafea 1, mic dejun ham & eggs, cafea 2, fara cofeina ca sa nu dau, totusi, "in benga".
Asta pentru ca e urat afara, planul de bagat in rucsacel mobilele, tigarile, abonamentul la metrou, aparatul foto si cei 6 lei ramasi si de plecat la facut poze prin oras s-a dus pe apa...duminicii.
Mi-e o lene de-a dreptul dureroasa.
La cafeaua 2 fiind eu, dau peste blogul unui amic virtual dezgolit si-mi vine ideea sa vorbesc din amintiri, adicatelea despre sex.
Fiind eu o doamna respectabila (uau), consider ca ar trebui sa vorbesc asa...mai voalat, nu de alta, dar de cand n-am mai vorbit cu N sau T n-am prea mai auzit intrebari prietenesti de genul "aaa...si ce zici ca mai faci, fai femeie, cu fututul cum stai, iar ai facut paienjeni?" (asta este citat din T, pentru care "fai" este o vorba "de drag", nu l-am auzit folosind-o decat la adresa catorva femei, intre care si mama lui, Dumnezeu s-o odihneasca).
Voalat ziceam, deci nu "dezgolit", ci-ca doamnelor nu li se permite (?? ) "dezgolit", doamnele trebuie (??) sa-si creeze o imagine respectabila de sotii, mame si eventual bunici, adicatelea sa poarte, dupa casatorie sau dupa o anumita varsta, rochii de culoare gris si eventual corsete mai lejere, parca, precum in "Pe aripile vantului", chestiune pe care nu o inteleg, avand in vedere faptul ca a batut la vant de la 1861 incoace, dar a batut atat de mult vant incat sufla si in metroul bucurestean unde nu pot sa citesc si eu un ziar al vreunui vecin de calatorie pentru ca tot spatiul ziarului este ocupat de cate-o poza sau o marturie sincera despre relatii de cuplu sau cupluri sau cuplari/decuplari sau...
De asemenea, cu toate uraganele de care vorbeam, se pare ca unele doamne insista in a-si croi un drum lin catre mormant. Adica eu prin lin vreau sa spun de fapt "fara termen de comparatie", chestie lipsita de sens, o zic pana si eu, mai exact eu, femeia-camarad.
Ca veni vorba (pe care este evident ca eu am adus-o) despre femei camarad, aici as avea de subliniat cateva aspecte, le iau intr-o ordine...cum imi vine.
Femeia-camarad, ca si femeia care poarta ochelari permanent...aici urmeaza o divagatie deoarece mi-e lene sa construiesc o fraza inteligibila in care sa vorbesc despre amandoua in paralel. Femeia care poarta ochelari poate , precum intr-un banc (nu, nu ala, celalalt!) produce surprize, in sensul ca, dupa ce crezi ca ai dezbracat-o de tot, iti mai ramane ceva de dat jos, adica ochelarii, ca sa vorbesc totusi, la obiect. Asta in cazul in care nu au fost dati jos in faza 1, situatie preferabila, parerea mea.
Femeia-camarad, ca si femeia cu ochelari, poate produce surprize, in sensul ca poate fi muuult mai feminina decat parea a fi initial. Uneori aceasta supriza poate crea alte surprize, adica s-ar putea sa te faca sa auzi intrebarea : "Vrei sa fii sotia mea?" Tu, surprinsa la randul tau, ai putea intreba ceva de genul: "Ce-ti veni, de ce ?" Eeei...si aici s-ar putea sa primesti cel mai misto raspuns posibil, de care iti vei da probabil seama ca a fost cel mai misto raspuns abia dupa ce ai avut ocazia sa audiezi chestii de genul "esti femeia visurilor mele". Minunatul raspuns este cam asa : "Pentru ca esti un bun camarad si esti buna la pat". Ufa, am scris-o. Demult vroiam s-o scriu undeva.E geniala in simplitatea ei, sa traiesti, N!
Eu ci-ca vroiam sa scriu despre sex. Hmmm...ma rog...Despre pozitii si alte aspecte promit sa scriu data viitoare. Dar nu voalat, in nici un caz.
Va fi ceva de genul "poezia sexului facut ca lumea cu care se castiga secunde pretioase", asta cu secundele pretioase fiind preluata de la un batran medic al lotului de caiac-canoe al clubului Steaua.
Sau poate va fi "poezia sexului facut cu cineva in care ai incredere", asta cu increderea fiind de la mine personal.
Pai da, normal, s-a racit cafeaua 2.

Spam

Stau in fund, pe coada si meditez. As avea o gramada de chestii de facut, dar n-am chef.
Am lectia invatata : atunci cand n-am chef de nimic, e preferabil sa ma rezum la a face doar strictul necesar, orice ar fi insemnand asta la momentul repectiv. Stiu ca astfel imi fac o dubla favoare.
Stau in fund, pe coada, am cateva zile libere intre fostul si viitorul job.Si meditez. Ma gandesc la spam-uri. In aproape un an am acumulat la spamuri de mai am un pic si imi explodeaza Junk Email-ul.
Delete, altele noi, delete, altele noi...
Zambete hollywoodiene, spam.
Intrigi hollywoodiene, spam.
"Ne-am indragostit cu totii de tine", traducere a lui "we are all in love with you", best american spam .I know, you want to save us all. Good luck.
Team building, spam.
Diverse modele corporatiste de snow white, spam.
Laptic, cafele la discretie, junk food comandat vinerea pentru toata lumea, spam.
Bowling, spam.
Costume de firma, spam.
"Ce bluzita superba, ai fost in Mall?"
"Nup, e din coshul ala mare de la Cora , ala cu tricouri de 10 lei, il stii?" Oops, raspuns gresit, aducator de spam-uri grup.

Munca mea? Ca dracu, se pare ca fara implicare nu-mi iese nimic.

Da, stiu. Nu poti fugi de spam. Sper doar atat : sa nu mai fie toate cu si despre Viagra.
Pana mea, ma duc sa-mi iau o bere.
Hih, ce dimensiune de anvelope o fi avand trailer-ul ala?
Well, that’s me. I looove tires...